uneori am impresia ca nu o sa ma mai pot indragosti vreodata. sau poate ca e doar un sentiment de inteles al faptului ca, acum, nu mai imi pasa asa de mult. ce-o sa fie ... sa fie. acum nu mai vreau sa imi dau sufletul cuiva pentru ca, in mod cat se poate de normal, sufletul meu se afla intr-o indelungata (cred eu) moarte clinica ... a indurat atatea incat refuza sa mai simta ceva. orice. si eu nu il pot condamna. ii dau dreptate chiar. pentru ca, m-am luptat atat de mult pentru ceea ce imi doream si pentru lucrul in care credeam si m-am rugat pentru o minune si ... si nu s-a intamplat nimic. ma consolez cu faptul ca tot ceea ce trebuie sa se intample o sa se intample si daca nu s-a intamplat inseamna ca exista un motiv anume pentru care nu s-a intamplat. e simplu.
nu mai simt nimic pentru tine. nimic. poate uneori ma incerca un fel de ura, de scarba si de ciuda. de ciuda ca ai fost atat de orb. de ciuda ca esti asa cum esti. de ciuda ca nu am facut de la inceput ce ar fi trebuit sa fac. de ciuda ca lumea a avut dreptate sa vada in tine persoana care esti si de ciuda ca m-am zbatut atat sa aduc la suprafata partea ta umana si buna in care am crezut pana la sfarsit si nu am reusit niciodata sa o fac sa ramana. alea iacta est . . . acum ai devenit un mare nimic pentru mine. te urasc si nu imi mai doresc sa te vad in veci (si asta nu intra la categoria "am mai auzit asta!"; asta intra la categoria "de data asta e pe bune" ;) ).
"Cum putem pretinde ca intelegem si iubim un om caruia i-am construit o masca in care el nu s-ar fi recunoscut? Cum poti sa iubesti un neadevar?"
(Mircea Cartarescu)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu