Multe sunt lucrurile care trebuie să fie spuse. Multe sunt lucrurile pe care trebuie să le facem. Multe, deciziile. Dar, înainte de toate, trebuie să stai un pic... să cugeţi. Să analizezi. Să te reinterpretezi. Cine eşti tu şi ce a făcut timpul, în ultima vreme, cu tine? Cine eşti acum şi când ai încetat să mai ştii cine eşti? Cum de facem mereu de ne pierdem pe drum? Ne lăsăm parte din suflet în fiecare om, în fiecare alt suflet, în fiecare alţi ochi care îi întâlnesc pe ai noştri. În fiecare zâmbet, în fiecare privire, în fiecare îmbrăţişare sau strângere de mână. Acolo e. Acolo găseşti parte din suflet. Dar dacă toate astea nu există... dacă nu vezi, dacă nu îmbrăţişezi, dacă nu strângi de mână... atunci unde e? Unde s-a pierdut? Unde i-ai pierdut urma?... Unde sunt toate cele ce te făceau să simţi? Să te simţi? Să te ştii "tu cu tine"? Unde sunt toate cele care te făceau să te simţi în siguranţă? Toate cele care te bucurau sau te întristau, toate cele care trezeau în tine un sentiment, un dor, o iubire, o zvâcnire de viaţă?...
Le-ai pierdut sau te-au pierdut. Te-ai înstrăinat, pe tine, de toate. Şi de iubire, şi de ură, şi de zâmbet, şi de lacrimă. Exişti, dar nu trăieşti. Respiri, dar nu îi înapoiezi lumii iubirea prin expiraţia ta. Te uiţi în jur... nu înţelegi nimic. Deşi copacii continuă să fie verzi, ploaia să cadă din ceruri, soarele să se ascundă după-un nor, în timp ce-şi vede nestingherit, în tihnă, de iubirea lui cea scurtă cu luna plimbăreaţă. Lumea continuă să fie, oamenii continuă să respire, timpul continuă să treacă. Tu... ce faci tu? Te-ai oprit în loc. Te cauţi sau nici măcar atât. Realizezi că eşti, dar nu şi cine eşti sau cine ai putea să fii, dacă te-ai lăsa. Şi, te mai întreb, din nou, cine eşti? Cine mai eşti?...
Mă uit la tine. Nu mai ştiu nici cine eşti tu, nici cine sunt eu, nici încotro ne îndreptăm vieţile, nici care ne sunt visele, nici dacă mai avem vreun vis comun. Existăm, respirăm, mergem aparent haotic înainte, fără să ne mai întrebăm, fără să ne mai răspundem, fără să mai ştim unul de respiraţia celuilalt. Suntem, credem, ne pierdem în prezent sau poate într-un prezent-trecut, căruia oricum nu-i mai dăm nicio importanţă... Dar am uitat de mult să ne strângem în braţe, am uitat de mult să ne privim în ochi, am uitat de mult să ne sărutăm, înainte de culcare, de noapte bună. Dar, mai ales, am uitat de mult să dansăm, dezbrăcaţi de noi înşine, în faţa lunii şi a stelelor, în faţa propriilor noastre vise.
