Paradoxul vremurilor noastre

 

"Paradoxul vremurilor noastre in istorie este ca avem cladiri
mai mari, dar suflete mai mici; autostrazi mai largi,
dar minti mai înguste. Cheltuim mai mult, dar avem mai putin;
cumparam mai mult, dar ne bucuram mai putin.
Avem case mai mari, dar familii mai mici. Avem mai multe
accesorii, dar mai putin timp; avem mai multe functii, dar mai
putina minte, mai multe cunostinte, dar mai putina judecata; mai multi experti si totusi mai multe probleme, mai multa
medicina, dar mai putina sanatate.
Bem prea mult, fumam prea mult, cheltuim prea nesabuit, radem prea putin, conducem prea repede, ne enervam prea tare, ne culcam prea târziu, ne sculam prea obositi, citim prea putin, ne uitam prea mult la televizor si ne rugam prea rar.
Ne-am multiplicat averile, dar ne-am redus valorile.
Vorbim prea mult, iubim prea rar si uram prea des. Am invatat cum sa ne castigam existenta, dar nu cum sa ne facem o viata.
Am adaugat ani vietii si nu viata anilor. Am ajuns pana la luna si inapoi dar avem probleme cand trebuie sa traversam strada sa
facem cunostinta cu un vecin. Am cucerit spatiul cosmic, dar nu si
pe cel interior. Am facut lucruri mai mari, dar nu mai bune. Am curatat aerul, dar am poluat solul. Am cucerit atomul,dar nu si
prejudecatile noastre.
Scriem mai mult, dar invatam mai putin. Planuim mai multe, dar realizam mai putine. Am invatat sa ne grabim, dar nu si sa asteptam. Am construit mai multe calculatoare: sa detina mai multe informatii, sa produca mai multe copii ca niciodata,dar comunicam din ce în ce mai putin.
Acestea sunt vremurile fast-food-urilor si digestiei
incete; oamenilor mari si caracterelor meschine; profiturilor
rapide si relatiilor superficiale.
Acestea sunt vremurile în care avem doua venituri, dar mai multe divorturi, case mai frumoase, dar camine destramate.
Acestea sunt vremurile în care avem excursii rapide, scutece de unica folosinta, moralitate de doi bani, aventuri de-o noapte, corpuri supraponderale si pastile care iti induc orice stare de la bucurie la liniste si la moarte. Sunt niste vremuri in care sunt prea multe vitrine, dar nimic in interior.
Aminteste-ti sa-ti petreci timp cu persoanele iubite, pentru
ca nu vor fi langa tine o eternitate.
Aminteste-ti sa spui o vorba buna copilului care te venereaza, pentru ca acel copil va creste curand si va pleca de langa tine.
Aminteste-ti sa-l imbratisezi cu dragoste pe cel de langa tine pentru ca aceasta este singura comoara pe care o poti oferi cu inima si nu te costa nimic.
Aminteste-ti sa spui "TE IUBESC" partenerului si persoanelor pe care le indragesti, dar mai ales sa o spui din inima. O sarutare si o imbratisare vor alina durerea atunci cand sunt sincere.
Aminteste-ti sa-i tii pe cei dragi de mana si sa pretuiesti
acel moment pentru ca intr-o zi acea persoana nu va mai fi langa tine.
Fa-ti timp sa iubesti, fa-ti timp sa vorbesti, fa-ti timp sa impartasesti gandurile pretioase pe care le ai.
Tuturor prietenilor mei, va multumesc ca existati!"

Octavian Paler

zile şi zile

sunt zile care trec fără să lase nimic în urmă şi sunt zile în care noi trecem prin ele fără să ne facem simţită prezenţa. zile în care viaţa pare să treacă pe lângă noi sau noi pe lângă ea, fără să ne incomodeze, fără să deranjăm, fără să cerem nimic sau fără să dăm ceva. mă refer la zilele alea care sunt ca... ca o aspirină efervescentă care, dacă este administrată cum trebuie, nu te incomodează cu absolut nimic...

la polul opus, avem şi zile ca cele de azi, în care ne trezim binedispusi dimineaţa devreme - mult prea devreme poate şi împărtăşim un pic de iubire ca să ne vină mai repede cheful de viaţă... zile în care până şi soarele se arată timid în toamna mohorâtă de noiembrie parcă încurajându-ne să trăim.

zile în care reuşim să fim alături de cei dragi, zile în care găsim cuvintele potrivite pentru a ajunge la sufletele oamenilor, zile în care avem timp să reluăm legături cu prieteni vechi, zile în care reuşim să îi facem pe cei din jur să zâmbească, zile în care le oferim celor din jur sprijin şi consolare sau un simplu zâmbet. 

zile în care, printr-un singur gest sau un simplu cuvânt reuşim să lăsăm o amprentă în inima cuiva, în mintea sau în gândurile altora... zile în care simtitm la o scară poate infimă dar nu de neluat în seamă, motivul pentru care doamne doamne ne-a lăsat aici pe pământ, dându-ne viaţa pe care o avem, drumul pe care mergem, oamenii lângă care suntem :) zile în care avem motive suficiente pentru a ne simţi fericiţi şi pentru a da mai departe starea de bine...

 

să-ţi povestesc un vis...

astăzi mi-am dat seama de ceva. am realizat, undeva trecut cu mult de miezul nopţii, între o traducere chinuitoare la franceză şi un pic de brânză cu măr care să-mi dea putere şi să mă introducă în starea chic- franţuzistă, că eu habar nu am de cum arată locul în care vreau să îmbătrânesc. să vă lămuresc: unul din visele mele cele mai profunde este să locuiesc, la bătrâneţe (poate şi mai devreme) -  în fine - la un moment dat în viaţa asta, în Franţa. mai precis, în Provence. visez la o tinereţe târzie regăsită alături de moşul meu, sper încă în putere, printre coline întregi de levănţică, pieţe îmbelşugate întinse pe străzi mici şi cotitoare, multă floarea soarelui şi după-amiezi de vară liniştite, petrecute la umbra copacilor.

nu ştiu de unde vine visul ăsta, nu ştiu când s-a înfiripat în sufletul meu sămânţa unei astfel de dorinţe. ceea ce vreau să vă spun, de fapt, este că în noaptea asta am realizat că eu habar n-am cum arată orăşelul Provance, deşi în sufletul meu mi l-am imaginat întotdeauna că fiind genul de oraş liniştit, în care oamenii merg pe biciclete pe străduţe ancestrale şi se salută între ei, organizează picnicuri şi au activităţi culturale; au piaţete în care se poate servi un croissant au chocolate şi un ceai verde şi se pot admira artiştii care debordează de creativitate pe pânzele lor. un oraş al zâmbetelor, al tartinelor, al oamenilor binevoitori şi al dolce far niente… 

aşadar, niciodată nu am fost acolo şi nici nu am văzut vreun documentar. dar am simţit dintotdeauna că locul meu va fi acolo. şi totul a pornit de la două sau trei cărţi poştale (colecţionez vederi, printre altele) pe care le-am cumpărat în grabă, la un moment dat, când am vizitat Franţa. atunci nu le-am prea luat în seamă, îmi plăcea coloritul. credeam că mă vor inspira în redarea lor pe pânză. auzisem de existenţa oraşului Provence şi de celebrele sale câmpuri întinse de un mov superb al lavandei. am ştiut apoi că vreau să o vizitez. 

două-trei vederi, cu un câmp nesfârşit de lavandă, nişte dovleci şi alte fructe şi legume de toamnă pe o tarabă şi o florărie cu multe flori colorate printre care se poate întrevedea şi floarea soarelui. cam atât. atât mi-a trebuit pentru ca, peste ani, să încolţească în mine dorinţa aprigă de a ajunge acolo, de a alerga prin lanurile de lavandă, de a mă regăsi pe mine printre soarele târziu al toamnei de Provence, de a-mi găsi liniştea şi pacea interioară. totul a pornit de la o simplă imagine. am googălit aşadar în această noapte şi nici nu mă aşteptam să găsesc ceva mai prejos în pozele de acolo: oraş pitoresc, de tip medieval, câmpuri infinite de mov, copacul la umbra căruia le voi citi poveşti nepoţilor mei, piaţa de la care voi cumpăra dovleac pentru o plăcintă delicioasă home made by myself (voi fi bătrână atunci şi se presupune că am timp/ am învăţat să fac asta :D) pentru iubitul meu suflet pereche – persoana pe care o voi iubi şi o să mă iubească şi lângă care o să respir până la ultima răsuflare, străduţele înguste pe care voi merge cu bicicleta şi cumpărăturile în pungi de hârtie pe care le voi avea în coşuleţul ataşat, pălăria pastelată şi eşarfa care-mi va flutura în vânt,
florile pe care le voi cumpăra ca să le pictez…

toate astea sunt în sufletul meu, într-un Provance pe care nu l-am descoperit încă, dar ard de nerăbdare să îl iubesc, îndrăgostită fiind deja de tot ce are să îmi ofere… nimic mai mult, nimic mai puţin, nimic mai simplu, nimic mai frumos. visele se îndeplinesc aşa că, de ce să nu visăm?

spune-mi tu, dacă ştii

de ce ajungem să iubim oamenii pe care îi iubim sau pe care i-am iubit? de ce ajungem să iubim în primul rând? care-i mecanismul care ne face să iubim un om şi nu un altul? de ce nu suntem avertizaţi înainte că vom fi făcuţi fericiţi sau vom fi răniţi de cel de care urmează să ne îndrăgostim şi astfel să fim scutiţi de suferinţă? îmi vei spune poate că sunt absurdă şi că e nevoie uneori şi de suferinţă. că ai nevoie de un pic de durere ca să creşti. că lecţiile cele mai importante în viaţa le învăţăm, de cele mai multe ori, prin lacrimi. că trebuie să murim ca să renaştem ca suflete mai învăţate.

poate că aşa şi este. dar, de ce trebuie ca suferinţa să provină de la persoana pe care se presupune că o iubeşti şi te iubeşte? de ce trebuie să se ajungă inevitabil ca lucrurile frumoase să fie într-o clipă uitate pentru o vagă impresie de disconfort, cel mai adesea, nefondată? de ce nu putem să ne bucurăm de bine, de ce trebuie să credem mereu că există ceva care să fie sigur suspect? de ce să căutăm norii în celălalt capăt al lumii când pe cerul nostru există un soare care străluceşte mai frumos ca niciodată? de ce oamenii trebuie să se intorca mereu în trecut? de ce nu poţi să mă iei aşa cum sunt?de ce ne mai chinuim să facem lucrurile să meargă din moment ce, mai devreme sau mai târziu, ajungem să ne facem rău atât nouă cât şi celor din jur... 

pentru plăcerea jocului poate fi un răspuns. pentru că merită să încercăm măcar, poate fi un altul... pentru că e frumos. dar până când?... stau în faţa ta aşa cum sunt, cu tot ce ştiu, cu tot ce cred, cu toate visele, speranţele şi deznădejdile mele... de ce nu mă poţi vedea aşa cum sunt? de ce crezi că trebuie mereu să fie ceva, altceva decât ceea ce vezi?...