visăm cu ochii închişi, chiar şi când sufletul se ascunde

"am să pictez, odată, cerul ăsta", mi-am spus... cu norii săi fugari, şterşi sau prea pufoşi pe alocuri. cineva i-a pictat deja. şi a ascuns soarele în spatele lor. ştiu asta sigur pentru că, de undeva, departe în zare, poţi să vezi un contur de lumină. uneori, în funcţie de cum bate vântul, soarele reuşeşte să-şi mai arunce razele, timid, printre pufoşeniile care se încăpăţâneze să-l ascundă... să-l ascundă, dar nu să îl facă să dispară. soarele e mereu acolo, chiar dacă îl vedem ori ba. e în logica naturală, firească, a lucrurilor... şi firescul nostru? firescul nostru dincolo de ce anume din noi s-a ascuns? şi de ce uneori nu putem să-l vedem, deşi ştim sigur că este acolo, căci, altminteri, n-am mai fi nici noi, deloc?...

sau, poate că, tocmai ăsta este firescul stărilor noastre. există o noapte a sufletului, aşa cum există o lumină ce ne apropie de ziua din noi. e cel mai natural lucru. aşa că, de ce să ne luptăm cu crepusculul dinăuntru când putem să-l acceptăm ca pe cel mai natural lucru care, uneori, ni se mai întâmplă? e normal să fie aşa. şi suntem în siguranţă cu toate astea. pentru că, dincolo de tot, lumina e tot acolo. iar noi suntem acasă, în suflet, când ne trezim din nou în această lumină. lumină care, dincolo de orice, rămâne acolo chiar dacă nu o vedem, nu o simţim, nu mai ştim cum să ajungem la ea. aşa cum soarele, de fapt, nu apune niciodată pentru că este mereu într-o permanentă mişcare, aşa nici noi nu avem cum să scăpăm de lumina din noi. în acest caz, putem la fel de bine să ne lăsăm uneori prăduiţi de această lipsă aparentă a lumini. uneori găseşti lucruri. alteori, te găsesc ele pe tine. în orice caz, soarele este mereu acolo. asta e ceva ce nu trebuie uitat. aşa că nu avem de ce să ne fie frică. trebuie să trăim ceea ce este, aşa cum este. ştiind, desigur, că lucrurile nu sunt niciodată aşa cum credem noi că sunt. şi asta face ca totul să fie atât de minunat.

şi din albastru s-a făcut roz. apoi noaptea a venit.

Firesc

câte respiraţii distanţă sunt între inima mea şi inima ta? în câte vise mă simţi aproape şi în câte dorinţe ajungi spre mine? în câte aşteptări mă pierzi şi de câte ori pe zi mă găseşti în gândurile tale? în câte ecuaţii încerci să mă rezolvi, fără să îţi dai seama că poate nu ai aflat încă de unde să începi să mă cauţi sau poate că mă vei fi aflat cu mult înainte să vrei să începi să faci asta?...

dacă ţi-aş spune că vreau să mă pierd cu totul în noi şi împreună să trecem dincolo de noi, mi-ai spune că fluturii trăiesc doar o zi? dacă ai ştii că cel mai fericită sunt când sunt lipi-toata ascunsă-n tine, m-ai strânge încă şi mai tare în braţe şi m-ai ţine departe de lumea în care nu vreau să mă pierd?

eşti şi sunt, şi ne suntem unul altuia, firesc. cel puţin, asta cred. aşa se simte de dincolo de tot. ca cel mai natural lucru care ar putea să existe. ca cel mai fără de efort aspect al vieţii care ne trece. îţi sunt şi îmi eşti dincolo de atâtea paradoxuri. îmi eşti şi îţi sunt dincolo de toate căutările care ne-au adus aici. în sfârşit, în locul care contează. aici, de unde nimic nu va mai fi la fel şi nici nu e nevoie să fie. căci de aici încolo, o Doamne, câte paradisuri se deschid şi toate câte ne aşteaptă să ne pierdem de tot în ele... nu ne rămâne decât să visăm... să trăim... să iubim... ca cel mai firesc lucru care ar fi putut să ni se întâmple.

falsa stagnare

încă ne căutăm. cu toţii. sau, cel puţin, ar trebui să o facem. în momentul în care considerăm că ne-am găsit începe primul pas spre noua căutare de sine. totul e schimbare, oricât de mult ne-ar încânta sau nu lucrul acesta. n-ai cum să fii la fel, la fel ca ieri, la fel ca mâine sau ca acum un an, la fel ca acum două minute. nu se poate, aşa cum nu se poate să fie mereu ziuă, mereu noapte, mereu soare... din când în când, avem nevoie... avem nevoie de un pic de nori, într-o după amiază toridă de vară... un pic de ploaie să ne spele înăbuşeala gândurilor... un pic de vânt să ne alunge tăcerile prea adânci.

aveam nevoie de căutarea asta continuă de sine, aşa cum avem nevoie de momentele de falsă stagnare... amândouă fac parte din drumul pe care am ales să îl parcurgem, indiferent care ar fi acesta pentru fiecare... nu putem să inspirăm fără să expirăm mai întâi, nu ştim cum să atingem până ce nu am fost, mai întâi, atinşi... nu ştim cum să iubim până când nu ajunge cineva care să înveţe alături de noi, care să ne ajute să descoperim asta. în noi înşine şi în celălalt. şi amândoi, împreună.

nu există stagnare. trebuie să îţi spui asta şi trebuie să crezi asta. e cel mai sănătos lucru pe care poţi să îl faci pentru liniştirea gândurilor tale. sunt doar scurte pauze pe care, uneori, viaţa le face pentru a-şi lua timpul de a aranja toate piesele de puzzle în aşa fel încât să ai parte de cea mai bună evoluţie pentru sufletul tău. apoi, lucrurile se vor revela de la sine. atât timp cât ai ochii deschişi. şi chiar şi fără asta, măcar lasă-ţi sufletul să vadă dincolo de nori, şi totul va fi bine. şi ai încredere. e chiar atât de simplu, dar, Dumnezeule, câţi dintre noi nu au uitat să privească simplu lucrurile astea?! câţi au uitat să mai iasă din îmbârligatele complicaţii pe care mintea le ţese, sperând să găsească calea spre lumina de dincolo de capătul tunelului numit viaţă?... căci, până la urmă, ce este viaţa, dacă nu un scurt moment de trecere... de trecere prin noi, dincolo de noi, spre cei care suntem şi încă nu ne-am descoperit.