Ţie ce îţi place să aduni?

Îmi place să adun amintiri... Amintirile mele... Locurile în care am fost, oamenii pe care i-am cunoscut, zâmbetele pe care le-am împărţit, momentele pe care le-am adunat frumos în suflet, lumile pe care le-am descoperit, vieţile pe care le-am atins şi m-au atins la rândul lor... Oamenii care au venit şi au plecat din viaţa mea... Oamenii care au rămas... Toate câte au fost, adunate în bocceluţa asta frumoasă numită viaţă... Nu luăm nimic cu noi, e drept... Sunt toate stări şi gânduri şi sentimente... Iluzii, idei, iubiri, zâmbete, trăiri... Sunt ca norii de pe cer, la o pală mai aprigă de vânt se risipesc... Se risipesc şi se adună mai apoi în zarea ce se creează să-ţi ţină companie peste ani.

Sunt toate câte au fost şi toate câte te vor face să devii. Sunt tot şi nimic şi pe toate le porţi în tine... Şi, deopotrivă, laşi din tine, câte puţin, pe oriunde mergi... E modul vieţii de a te pune să semeni flori pe unde treci şi de a te face să le culegi de acolo de unde trebuie. E modul sufletelor de a se întâlni dincolo de ceea ce, fiecare în parte, cunoaşte şi crede în particular.

Suntem peste tot şi nicăieri în aceeaşi miime de secundă şi viaţa nu-i nimic altceva decât aceste miimi de secunde care vin şi se duc şi ne duc şi pe noi odată cu ele. Şi frumuseţea timpului este exact această curgere - uneori lentă, alteori bruscă - a tot ce am fost, suntem şi vom fi. La final, nu rămâne şi nu ne rămâne decât amintirea. A tot ce a fost. A tot ce am fost. A tot ce este şi, cândva, nu ne va mai fi. Şi atunci, de ce să nu ne bucurăm aici şi acum?