E linişte, e pace, e bine. E un moment. Ca multe altele. Totul curge, totul se scurge, viaţa îşi ţine cursul. Iar eu îmi pare că sunt în curgerea ei. Lucrurile se întâmplă firesc. Oamenii vin şi pleacă. Nu există stagnare. E momentul ăla în care stai şi te creşti. Momentul ăla în care înveţi să te iubeşti. Momentul ăla în care începi să te laşi să fii.
E gura aia de aer pe care o tragi tare în piept înainte să o iei la drum, înainte să te avânţi în necunoscut; e zâmbetul ăla ştrengar pe care îl ai în tine, complice fiind cu Dumnezeu pentru planul pe care ţi l-ai ţesut înainte de toate veşniciile făgăduite; e crucea pe care ţi-o faci, chiar şi în gând, înainte să pui primul pas pe drumul pe care vrei să o porneşti.
E momentul ăla în care îţi dai seama că nu laşi nimic în urmă şi că nu trebuie să aştepţi nimic. Toate sunt acolo unde sunt, pe toate le vei găsi atunci când va trebui să le găseşti, toate câte au fost... acolo le vei fi găsit. Nu pierdem şi nu câştigăm nimic, pentru că le avem pe toate, deopotrivă. Trebuie doar să deschidem ochii şi să ştim unde să privim. Toate sunt acolo, după cum le-am vrut... Toate sunt aici, după cum am ştiut să le aşternem. În tot şi-n toate e doar Unul. În tot şi-n toate suntem noi. Să fim, aşadar...
