să-ţi povestesc un vis...

astăzi mi-am dat seama de ceva. am realizat, undeva trecut cu mult de miezul nopţii, între o traducere chinuitoare la franceză şi un pic de brânză cu măr care să-mi dea putere şi să mă introducă în starea chic- franţuzistă, că eu habar nu am de cum arată locul în care vreau să îmbătrânesc. să vă lămuresc: unul din visele mele cele mai profunde este să locuiesc, la bătrâneţe (poate şi mai devreme) -  în fine - la un moment dat în viaţa asta, în Franţa. mai precis, în Provence. visez la o tinereţe târzie regăsită alături de moşul meu, sper încă în putere, printre coline întregi de levănţică, pieţe îmbelşugate întinse pe străzi mici şi cotitoare, multă floarea soarelui şi după-amiezi de vară liniştite, petrecute la umbra copacilor.

nu ştiu de unde vine visul ăsta, nu ştiu când s-a înfiripat în sufletul meu sămânţa unei astfel de dorinţe. ceea ce vreau să vă spun, de fapt, este că în noaptea asta am realizat că eu habar n-am cum arată orăşelul Provance, deşi în sufletul meu mi l-am imaginat întotdeauna că fiind genul de oraş liniştit, în care oamenii merg pe biciclete pe străduţe ancestrale şi se salută între ei, organizează picnicuri şi au activităţi culturale; au piaţete în care se poate servi un croissant au chocolate şi un ceai verde şi se pot admira artiştii care debordează de creativitate pe pânzele lor. un oraş al zâmbetelor, al tartinelor, al oamenilor binevoitori şi al dolce far niente… 

aşadar, niciodată nu am fost acolo şi nici nu am văzut vreun documentar. dar am simţit dintotdeauna că locul meu va fi acolo. şi totul a pornit de la două sau trei cărţi poştale (colecţionez vederi, printre altele) pe care le-am cumpărat în grabă, la un moment dat, când am vizitat Franţa. atunci nu le-am prea luat în seamă, îmi plăcea coloritul. credeam că mă vor inspira în redarea lor pe pânză. auzisem de existenţa oraşului Provence şi de celebrele sale câmpuri întinse de un mov superb al lavandei. am ştiut apoi că vreau să o vizitez. 

două-trei vederi, cu un câmp nesfârşit de lavandă, nişte dovleci şi alte fructe şi legume de toamnă pe o tarabă şi o florărie cu multe flori colorate printre care se poate întrevedea şi floarea soarelui. cam atât. atât mi-a trebuit pentru ca, peste ani, să încolţească în mine dorinţa aprigă de a ajunge acolo, de a alerga prin lanurile de lavandă, de a mă regăsi pe mine printre soarele târziu al toamnei de Provence, de a-mi găsi liniştea şi pacea interioară. totul a pornit de la o simplă imagine. am googălit aşadar în această noapte şi nici nu mă aşteptam să găsesc ceva mai prejos în pozele de acolo: oraş pitoresc, de tip medieval, câmpuri infinite de mov, copacul la umbra căruia le voi citi poveşti nepoţilor mei, piaţa de la care voi cumpăra dovleac pentru o plăcintă delicioasă home made by myself (voi fi bătrână atunci şi se presupune că am timp/ am învăţat să fac asta :D) pentru iubitul meu suflet pereche – persoana pe care o voi iubi şi o să mă iubească şi lângă care o să respir până la ultima răsuflare, străduţele înguste pe care voi merge cu bicicleta şi cumpărăturile în pungi de hârtie pe care le voi avea în coşuleţul ataşat, pălăria pastelată şi eşarfa care-mi va flutura în vânt,
florile pe care le voi cumpăra ca să le pictez…

toate astea sunt în sufletul meu, într-un Provance pe care nu l-am descoperit încă, dar ard de nerăbdare să îl iubesc, îndrăgostită fiind deja de tot ce are să îmi ofere… nimic mai mult, nimic mai puţin, nimic mai simplu, nimic mai frumos. visele se îndeplinesc aşa că, de ce să nu visăm?

spune-mi tu, dacă ştii

de ce ajungem să iubim oamenii pe care îi iubim sau pe care i-am iubit? de ce ajungem să iubim în primul rând? care-i mecanismul care ne face să iubim un om şi nu un altul? de ce nu suntem avertizaţi înainte că vom fi făcuţi fericiţi sau vom fi răniţi de cel de care urmează să ne îndrăgostim şi astfel să fim scutiţi de suferinţă? îmi vei spune poate că sunt absurdă şi că e nevoie uneori şi de suferinţă. că ai nevoie de un pic de durere ca să creşti. că lecţiile cele mai importante în viaţa le învăţăm, de cele mai multe ori, prin lacrimi. că trebuie să murim ca să renaştem ca suflete mai învăţate.

poate că aşa şi este. dar, de ce trebuie ca suferinţa să provină de la persoana pe care se presupune că o iubeşti şi te iubeşte? de ce trebuie să se ajungă inevitabil ca lucrurile frumoase să fie într-o clipă uitate pentru o vagă impresie de disconfort, cel mai adesea, nefondată? de ce nu putem să ne bucurăm de bine, de ce trebuie să credem mereu că există ceva care să fie sigur suspect? de ce să căutăm norii în celălalt capăt al lumii când pe cerul nostru există un soare care străluceşte mai frumos ca niciodată? de ce oamenii trebuie să se intorca mereu în trecut? de ce nu poţi să mă iei aşa cum sunt?de ce ne mai chinuim să facem lucrurile să meargă din moment ce, mai devreme sau mai târziu, ajungem să ne facem rău atât nouă cât şi celor din jur... 

pentru plăcerea jocului poate fi un răspuns. pentru că merită să încercăm măcar, poate fi un altul... pentru că e frumos. dar până când?... stau în faţa ta aşa cum sunt, cu tot ce ştiu, cu tot ce cred, cu toate visele, speranţele şi deznădejdile mele... de ce nu mă poţi vedea aşa cum sunt? de ce crezi că trebuie mereu să fie ceva, altceva decât ceea ce vezi?...