octombrie. ploi mărunte. soare puţin - sau deloc. frig. vânt şi un pic de burniţă. toamnă a venit.
timpul trece, timpul le schimbă pe toate, timpul ne transformă pe toţi. lucrurile se schimbă, oamenii la fel. ne pierdem identitatea prin şirul nesfârşit al evenimentelor pe care nu mai apucăm să le interiorizăm, nu mai avem timp să ni le însuşim. credem că ştim cine suntem. credem că ştim ce putem. credem că ne cunoaştem suficient de bine încât să ne putem anticipa dorinţe/acţiuni/păreri. în realitate, nu ştim nimic. nici despre ce se întâmplă în jurul nostru şi cu atât mai puţin ce se întâmplă cu noi. timpul aleargă atât de repede încât, dacă nu eşti ancorat măcar într-o mică proporţie în realitatea care te înconjoară, rişti să te pierzi într-un haos abisal. cred că aici mă aflu eu. nu am busolă, decât propriile-mi sentimente. nu am o hartă, decât propriile trăiri şi acţiuni. nu am un ghid atotştiutor, am doar oameni dragi în jur şi pe Dumnezeu.
şi totuşi, simt că m-am pierdut, eu pe mine, în lupta cu timpul, cu vremea, cu toţi.
nu sunt aici şi nici acolo, indiferent unde aş fi. rezonez din ce în ce mai puţin cu tot ceea ce odată îmi era familiar şi natural. nu găsesc nici măcar o altă cale care să-mi pară naturală... mă pierd şi mă regăsesc în aceeaşi secundă aici şi acolo. încerc să caut un lait motiv pe care să mi-l însumez şi care, oarecum, să mă aducă cu picioarele pe pământ. nu găsesc nimic, dar am trecut de mult peste disperarea pe care o ai după ce realizezi că realitatea ta nu este la fel cu realitatea din jurul tău. am obosit să mai caut, aşadar cedez. zbor pierdută printr-o irealitate banală şi comodă din care nu vreau/pot să ies. visez, prin urmare...
credem că rămânem la fel şi că oamenii din jur ne aparţin. credem că timpul nu ne schimbă, că vom fi mereu aceiaşi copii care se dădeau în leagăne şi râdeau, aceiaşi adolescenţi plini de emoţii, coşuri şi pubertate, aceiaşi tineri arzând de speranţă în drumul lor spre maturitate. de fapt, cu fiecare gură de aer, ne transformăm. ne schimbăm. ne reînnoim. celula noastră se schimbă. ideile noastre dipar. apar altele. noi nu mai suntem aceiaşi şi prin urmare, nu avem niciun drept să ne aşteptăm ca ceilalţi să rămână la fel...
închidem ochii pentru a-i deschide din nou. ucidem un vis pentru a clădi un altul. tragem aer în piept pentru a-l da apoi afară, lăsându-i propria amprentă. ne culcăm pentru a ne trezi. pierdem un prieten pentru a ne face altul... şi cam aşa merg lucrurile. nu aparţinem nimănui deşi, fiecare din cei cu care interacţionăm are o parte din noi. şi noi, la rândul nostru, avem o parte din ei. şi uite aşa ne contopim în lume unii cu ceilalţi, toţi suntem unul şi... fiecare suntem toţi. să ne iubim, zic.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu