luni, 9 decembrie 2013

undeva, între mine şi tine, era mai mult decât un noi

undeva între mine şi tine, a fost odată, un noi. undeva, între mine şi tine, cândva, a existat o legătură ce nu poate fi înţeleasă şi expusă în limbajul cuvintelor. o legătură pe care nici noi nu cred că am înţeles-o, dar am simţit-o, am simţit-o fără ca mintea să ne ceară mai multe explicaţii, fără ca sufletul să se simtă stingher, pierdut fiind în sufletul celuilalt. ne-am cunoscut dintotdeauna sau poate doar ne-am recunoscut printre mii şi mii de alte forme pe care le-am luat, căutându-ne, găsindu-ne, pierzându-ne iară...

apoi, cumva, am uitat. am uitat de unde a început, am uitat unde s-a terminat. ne-am uitat, într-un final, de tot. lumea e prea mare când trebuie să fie mică şi noi ştim mereu ca lumea este, de fapt, atât de mică. şi noi? noi de ce nu ne mai găsim pierzându-ne unul de celălalt?... te simt şi te-aş recunoaşte dintr-o mie... dintr-o mie de gânduri ce mă ating, dintr-o mie de suflete care-mi şoptesc, dintr-o mie de îmbrăţişări care ar vrea să mă încălzească, dintr-o mie de cuvinte care mi se preling în trup, dintre toate, fără să ştiu cum sau de ce, te-aş recunoaşte cu ochii închişi, cu sufletu-mi topit în uitarea presărată de noi.

de mult, te visam. de fapt, visam sentimentul acela de noi, sentiment ce nu mi-a mai fost dat să-l simt nici măcar în vis. şi visul era atât de real, şi tu erai atât de prezent, şi eu eram atât de fericită. nu ştiu dacă în viaţa asta am cunoscut iubirea, nu ştiu cât dintre te iubescurile îndreptate spre mine au reuşit să cuprindă toată emoţia sentimentului definit, nu ştiu cum şi dacă am simţit puritatea acestor cuvinte. dar ştiu că atunci, ca şi în vis, totul se contopea, nimic nu mai era şi totuşi, toate păreau a fi atât de la locul lor. curgeai prin mine şi curgeam şi eu odată cu toate florile de mai, odată cu toate scoicile pierdute-n nisip, odată cu tot pigmentul de roşu nebun care putea să curgă din fiinţa unei copile ce nu ştia să fie iubită.

duminică, 8 decembrie 2013

iubirea de tine mă ţine departe de mine



timpul se agită şi ne face să credem că el este cel care contează. de fapt, în toată ecuaţia asta, între noi şi timp, între păsări şi văzduh, între noapte şi zi, între nori, ploaie, soare şi o grămadă de păpădii, tot ce contează este ochiul din suflet. sau sufletul pe care îl punem în ochi în momentul în care privim. 

în momentul în care zgomotul se sparge în tăcerea din tine şi mintea nu ştie încotro s-o apuce, de teamă să nu se piardă, pierdută fiind printre atâtea năluci de gânduri şi temeri şi păreri şi idei, tu învaţă să-ţi apleci buzele pe sufletul celui ce te face să înţelegi că viaţa-i mai mult decât ansamblul pe care îl creezi în timp ce crezi că pierzi timpul.

timpul nu se pierde, timpul nu este decât în măsura în care eşti şi tu. şi tu eşti în fiecare secundă în care alegi să-ţi împarţi respiraţia cu inima care bate în pieptul braţelor care-ţi fură noaptea şi o ascund după lună.

poveşti de noapte bună



era o vreme când
îmi trimiteai poveşti
ca să mă faci s-adorm într-o noapte cu dor
.
cu dor de tine, cu dor de ducă.
cu dor de iubirea ce se tranformă într-o nălucă. Albastră.
nimic în jur nu-i mai mult decât o speranţă
la vise.
toate la tine în pat întinse.
cu mâinile întredeschise
cu degete-nvârtite
ca şi când ar amesteca în iubirile mele rătăcite.
tu zbori. între mine şi tine e cel mai mare gol. de zile.

luni, 2 decembrie 2013

zilele sunt eternităţi



zilele trec. aşa de repede încât îmi par fiecare mici eternităţi pierdute în infinitul timpului trecător. totul e relativ şi în fiecare zi e altfel. fiecare zi e un alt univers, fiecare zi mă duce într-o altă lume, fiecare zi mă pierde sau mă apropie de mine. în fiecare zi sunt eu şi totuşi, nu sunt aceeaşi. fiecare zi are povestea ei. povestea născută azi nu va fi la fel cu povestea scrisă mâine. aerul pe care îl respir azi, mâine se va fi pierdut în eter. mâinile pe care le ating azi... vor fi oare mâinile pe care le voi atinge mâine?...

secundele trec şi timpul se transformă uşor într-o viaţă de om. uneori trăită, alteori simţită, rareori văzută la însemnătatea lucrurilor mărunte. lucrurile mărunte care sunt, de fapt, lucrurile care contează. şi noi, între timp, trăim. ne facem că trăim. sau ne pierdem pur şi simplu.