clipa în care timpul se pierde pe sine

sunt zile întregi în care viaţa se scurge lent. sunt săptămâni la rând care trec molcom pe lângă tine, luni în care propria-ţi viaţă îţi este străină pentru că nu o trăieşti, nu o auzi, nu poţi să o simţi. ai certitudinea că exişti pentru că respiri. în rest, nu ştii nimic. 

acoperiţi de gânduri, pierduţi în vise, pendulând mereu între trecut şi viitor, rar ne aducem aminte să trăim în prezent. şi mai bine zis... să trăim pur şi simplu. între noi şi viaţă se pune un vid în care, neştiutori, plutim. credem că le ştim pe toate când, de fapt, nu ştim nimic. credem că nu ştim nimic când, deodată, simţim că le ştim pe toate. ne "plutim" astfel, în derivă, viaţa. şi avem pretenţia să spunem că "trăim".

şi vine apoi, fără să ştii, fără să vrei… vine o Clipă. Clipa care schimbă tot. Clipa care şterge ani întregi de letargie. Clipa care te trezeşte. Clipa în care ştii că nimic nu va mai fi la fel. Clipa care, într-o fracţiune de secundă, îţi ia tot ceea ce credeai că ştii despre tine şi despre viaţă, tot ceea ce ţi se părea normal, toată existenţa ta banală din sufocanta realitate cotidiană. în acel moment, totul începe să se evapore, să se transforme, totul se descompune în particule din ce în ce mai mici până când, dintr-o dată, lucrurile se pierd în neant şi nimic nu mai este ceea ce a fost.

e Clipa în care toate misterele se pierd, timpul se dilată, întrebările dispar - nu-şi mai au rostul. Clipa în care te pierzi pentru ca, mai apoi, paradoxal, să te regăseşti. Clipa în care nu poţi decât să te rogi şi să speri. Clipa în care închizi ochii şi crezi pentru că altceva nu mai ai de făcut.

"Şi privind în luna plină/ La văpaia de pe lacuri/ Anii tăi se par ca clipe,/ Clipe dulci se par ca veacuri"

sometimes

uneori, aş vrea ca ziua să aibă mai mult de douăzecişipatru de ore. uneori, aş vrea să ştiu cui să pun întrebările şi unde să găsesc mai repede răspunsul. de cele mai multe ori, sper ca lumea să înţeleagă în tăcere lucrurile greu de pus în cuvinte. alteori, îmi doresc doar să mă bucur de linişte.

aş vrea ca timpul să-mi potolească setea de cunoaştere, aş vrea ca lucrurile să prindă mai repede contur şi, cel mai mult, aş vrea cumva să dispară în neant toate fricile şi încordările şi neputinţele. tot ce mă ţine pe loc. aş vrea că aşteptarea să fie mai uşoară, aş vrea ca oamenii să fie mai încrezători, aş vrea ca sufletul să primeze în faţa tuturor obstacolelor.

uneori, aş vrea doar să pot fi eu în tot şi toate, uneori aş vrea doar să fiu lăsată să zbor. şi, din când în când, mi-aş dori doar să fiu iubită. nu criticată, nu interpretată, nu interogată, nu gândită. nu vreau decât să fiu un pic iubită. şi atât.