Cred că niciunul dintre ei nu m-a cunoscut vreodată. Niciodată aşa cum simt eu că sunt. Nu am fost cunoscută şi nici simţită aşa cum simt că ar fi trebuit să fiu cunoscută şi simţită. Aşa cum mi-ar fi plăcut să fiu înţeleasă, dincolo de flori şi culori, de drame şi de creioane, de astre şi de alte bomboane, de oglinzi reflectoare de minciuni ameţitoare. Unde eşti tu? Unde sunt eu?Poate că nu am ştiut niciodată cum să dărâm zidul de protecţie, poate că nici ceilalţi nu s-au străduit prea tare, mulţumindu-se să primească zâmbetul superb de suprafaţă oferit de o gură obosită de cât a schiţat cu vârful buzelor strigătul mut de ajutor. Dar gura zâmbeşte şi zâmbetul roşu atrage şi bucură şi naşte dorinţe, dorinţe şi atât, fără alte întrebări, dar ochii, ochii mari şi întrebători caută şi se caută în alţi ochi la fel de întrebători şi de pierduţi în alte şi nenumărate căutări. Şi gura strigă şi ochii întreabă şi sufletul... sufletul aşteaptă. Liniştit, aşa cum îi este dat sufletului să fie. Răbdător. Plin de iubirea ce nu se lasă descătuşată.
Am păstrat întotdeauna zidul de protecţie. Dar, în felul meu ciudat, contrar tuturor aparenţelor, mi-am dorit din tot sufletul să mă las cunoscută. Am vrut să mă las simţită. În felul meu, am oferit indicaţii cărora poate, ulterior le-am pus piedici. Totuşi, în felul meu, am dat indicii. Mi-am strigat surd durerea de a nu fi fost cunoscută aşa cum sunt. Aşa cum nici măcar eu nu ştiu că sunt. Am strigat şi am rugat şi am dorit şi... nu era nevoie decât de puţină răbdare. Mai ales din partea mea, pentru mine. Am strigat fără glas şi am scris fără cuvinte şi am cerut fără să cer... ca şi cum, am crezut cumva că mi se cuvine... mi se cuvine să fiu lăsată să fiu descoperită, înţeleasă, iubită, acceptată. Mi-am dorit asta deşi am lăsat întotdeauna impresia că nu aş fi vrut...
Şi cu toate astea, de ce vine renunţarea atât de uşor? Presupunerea şi acceptarea... unor false realităţi, false aşteptări, false legături. Autenticul se pierde tocmai pentru că nu este căutat. Caută-mă!
