mai devreme sau mai târziu, o dată sau de mai multe ori, de nenumărate ori sau poate niciodată (if you are the (un)lucky one), ajungi la întrebarea care a măcinat atâtea alte minţi nehotărâte, cu mult înaintea ta: ce trebuie să fac cu viaţa mea? care este motivul pentru care am ajuns aici? ce scop am eu în viaţa asta? care este calea pe care trebuie să merg? sau, cum a spus-o Descartes pe vremea lui: "Ouod vitae sectabor iter?" (Ce drum trebuie să urmez în viaţă?)
acum, eu nu ştiu dacă gânditorul mai sus amintit şi-a
dat seama de calea pe care a fost menit să meargă sau pur şi simplu a mers din
instinct, fără să se gândească la o calea anume până ce aceasta, în cele din
urmă, i s-a conturat în ceea ce azi cunoaştem ca fiind moştenirea lui pentru
sufletele aflate pe acest pământ. dar ştiu că, uneori, când rămân fără speranţă,
fără credinţă, când egoul probabil e mai presus de inimă sau poate, pur şi
simplu, când nici inima nu mi-o mai pot asculta, ajung să întreb. să mă întreb.
tot felul de lucruri. tot felul de chestii. cu rost sau fără. cu răspuns. sau fără.
şi am dat azi, din întâmplare, peste ceea ce Richard
Bach spunea aici: "Motivul esenţial pentru care nu ai primit răspunsuri
este că nu ai pus întrebările". aş face un mic retuş la citatul de mai
sus, un mic comentariu, şi anume: poate că am primit răspunsurile, dar nu am căzut
de acord cu ceea ce ne-a fost dat. sau poate că răspunsurile primite nu ne-au făcut
fericiţi sau nu ne-au scăpat de gândurile de la care au pornit întrebările. şi
asta mă duce la schimbarea de nuanţa pe care vreau să o aduc: am pus oare întrebările
corect? am ridicat întrebările care trebuiesc ridicate în urma cărora să scăpăm
de nevoia de a mai pune alte întrebări pentru a ne regăsi cu adevărat sinele sau
pentru a-l afla pur şi simplu? and that makes me wonder: care este întrebarea
mea? cum să ajung să pun corect întrebarea, pentru a putea primi un răspuns
elocvent? un răspuns care să-mi facă mintea să nu mai hoinărească, un răspuns
care să-mi elibereze inima, un răspuns care să mă ducă acolo unde trebuie să
ajung. unde poate voi ajunge oricum - asta dacă există un destin. un răspuns
care să mă ajute, să mă facă să simt că-mi este mai uşor - asta dacă
intradevar, destinul şi-l face fiecare, cu mâinile lui... un răspuns care să
aducă în final tăcerea aia care nu doare, liniştea aia care nu surzeşte, zâmbetul
ăla în care găseşti toată pacea, bunătatea şi compasiunea lumii încă dinainte
ca aceasta să fie conştientă de propria-i existenţă.
şi am ajuns să pun întrebări, să caut întrebări şi
mai apoi să aştept răspunsuri, alte răspunsuri venite poate peste alte sute de
răspunsuri pe care nu am putut să le văd, nu am vrut să le văd, nu am ştiut să
le văd. căci, în definitiv, mă gândesc că răspunsurile sunt aceleaşi. de fapt,
că răspunsul e doar unul. şi nu ţi-l dă "cineva" anume, universul sau
divinitatea. cred că răspunsul este în noi - oricare ar fi el - şi că trebuie să
îl aflăm, singuri, parcurgându-ne fiecare în propria-i tăcere, în propria-i
durere, în propriul război cu micile lui biruinţe şi înfrângeri, odiseea menită
să o arătăm lumii, odiseea pe care ne-o datorăm să o scoatem la lumină. partea
noastră de lumină pe care o putem aducem celor din jur pentru a face ca
trecerea noastră prin această viaţă să nu fi fost în zadar.
în final, dincolo de întrebări,
răspunsuri, dorinţe şi alte pretenţii, ne rămâne mereu credinţa. încrederea. în
ceva. în orice.
a! şi era să uit: cum bine
spune draga de Miha, mai este şi... răbdarea, dragilor, răbdarea.
