Pentru stergere formati 5, pentru mesajul urmator formati 6 . . .

Si uite-ma stand in pat, dezbracata de tot mai putin de gandurile mele, incercand sa gasesc un fel de echilibru. Echilibru in capul meu caci dupa cata vodka cutreiera libera inca prin corpul meu nici nu se pune problema sa gasesc un alt fel de echilibru. Si totusi. Ma trezesc greu. Inca nu am deschis ochii, dar constiinta mea s-a trezit. Incerc sa fac un sumar rapid in minte referitor la seara trecuta. Greu. Gang, vodka, muuulta vodka. M-am imbatat. Asta-i clar. Tin mine ca la un moment dat mi-era rau. Sunt mandra de mine ca nu am vomitat.

Revenind, aud masinile care circula pe bulevard. Sunt obisnuita cu linistea blocurilor dintre stradute. Inca nu mi-am dezlipit pleoapele. Inca incerc sa imi amintesc seara de dinainte. Alte imagini fugitive. Muzica. Nimic interesant in jur. Fete necunoscute. Chiar nu a picat nimic?! E clar ca nu a fost nimic interesant daca am baut atat. Aaaa... Silviu... Am sperat sa il vad acolo. Sa ne intalnim... Da... Dar care erau sansele? Una la doua milioane?... Pardon, una la o mie. Tot prea mult. Si, in fond, daca il vedeam ce? Ha ha ha... Ma amuza. Devin din ce in ce mai constienta. Stiu asta dupa durerea tot mai mare de cap… Nu mai beauuuu… Stai un pic. Diseara e ziua Ruxandrei. El comandante. La naiba! Nu mai beau dupa disearaaa!!!!!!!!!!

Intr-un final deschid ochii… Il vad in fata mea, intins langa mine. Ma privea! Doamne ce bine ca nu am adormit cu gura deschisa :) Zambesc si inchid ochii la loc. Nu ca m-as fi speriat. Adica ba da, dar nu de el. Mi-amintesc ca sunt dezbracata. Imi aduc aminte si de sexul fugitiv de aseara. Ma intorc cu spatele. E un fel de “ia-ma in brate acum ca am nevoie de afectiune si oricum e dimineata si ne-am trezit impreuna si ar trebui sa primesc un pic de afectiune si in definitiv nici nu conteaza ca oricum am un deficit de afectiune primita si vreau sa primesc”. De fapt, e modul meu de a ma simti protejata cand realizez ce mica mica si singura sunt in lumea asta nebuna, calatorind fara nimeni care sa ma tina de mana printre toate nebuniile astea… Asadar, ma tine un pic in brate. Ma intreaba daca mi-e foame. Prietene, abia m-am trezit. Sunt mahmura! Ma doare capul! O pastila n-ai?... Nu-i zic nimic din toate astea. Ma rezum la: “nu prea”.

Inca sunt in pat. Singura. Il aud prin bucatarie. Nu face prea mare zgomot. Daca stau bine sa ma gandesc, as manca ceva… Poate se gandeste sa imi pregateasca micul dejun… Sunt din ce in ce mai constienta. Atat de constienta incat incep sa ma gandesc la el. El, mereu el. Ma intreb de ce. De ce? De ce ce?... Pai de ce…tot. Mi-aduc aminte de diminetile noastre. Mi-aduc aminte cum stia sa ma ia in brate si sa ma sarute pe umar si pe gat. Mi-aduc aminte cum imi spunea buna dimineata si imi zicea sa mai lenevim  un pic… Dar stai! De fapt, gandurile mele incercau sa se indrepte spre un moment in care ne-a fost bine… nu stiu de ce incerc sa caut asa ceva, dar la asta ma gandesc… dezechilibrul din capul meu nu ma ajuta. Nu gasesc nimic in urmatoarele secunde si nici nu vreau sa fac prea mari eforturi. Brusc, imi amintesc cat de dulce mi-ai raspuns la telefon acum cateva zile: “ce faci bomboniko?”… Asa de dulce si frumos suna "bomboniko" acum in capul meu incat ma face sa zambesc. Sa zambesc din suflet pentru ca imi simt si sufletul deschis si relaxat pentru o secunda. Oftez si apoi imi vine in minte fata ta de ultima oara cand ne-am vazut si cele 5 minute in care s-a intamplat intalnirea noastra. Ma enervez. Incetez sa ma gandesc la tine.

M-am saturat de viata asta zgomotoasa. Acum iti spun sincer ca nu mi-ar fi placut sa o traiesc asa ci sa raman cu tine... Cu noi si viata noastra. Nu mai vreau sa aud de cluburi/ baruri/ cafenele/ restaurante/ vodka/ muzica/ numere de telefon/ tipi/ tipe/ idile si alte aventuri. Nu mai vreau! Nici macar pe tine nu cred ca te mai vreau.

El crede ca dorm. De fapt, asta si fac. Sunt adormita in betia mea si nici nu vreau sa incerc sa ma trezesc. Aud pasarelele cum canta si ma gandesc ca artistul din mine nu a murit inca. Ma mai bucura lucrurile marunte ale vietii. De fapt, numai ele o fac in ultimul timp.

Imi spune ca trebuie sa plece si ca ma lasa sa dorm. E un dragutz. Stie probabil ca nu e ora mea de trezire. Pleaca si ma lasa singura, in patul lui, in casa lui… Ma saruta pe brat si ma inveleste. Si a plecat.

Dupa ceva timp - mai mult - ma gandesc ca ar fi cazul sa ma ridic. Nu de alta, dar asa as fi facut un pipi :p … Imi trag tricoul lui negru pe mine, care ar fi trebuit sa fie de la bun inceput pe mine si ma duc spre baie. Imi pun capul pe maini, pe chiuveta din fata mea… Yee heee, this sex is on fire… melodia ta. Da, imi trece prin minte, deci, inevitabil, ma gandesc iar la tine. Idiotule! Ma privesc in oglinda. Iar ai baut, imi spun! Am ochii rosii. Ma bufneste rasul! Tipa din imagine e funny rau. E un exercitiu. Cineva mi-a zis ca nu prea e bine sa ne luam asa de mult in serios si ca ar trebui sa gasim mereu lucruri la noi de care sa facem mijto. Asadar, ma uit in oglinda si incerc sa nu ma iau atat de mult in serios. Zambesc din nou! Iar ai facut-o lata… bomboniko!

Mi-a lasat cheia de la apartamentul lui pe geanta. Gagiu chiar ma vede fata de incredere daca a facut asta ma gandesc. Daca eram vreo psihopata? Asa fata buna si cu simtul responsabilitatii par? Ce draguutz! Alminteri, nu imi pot imagina pe cineva sa faca lucrul asta. Mi-e foarte sete… Ma duc sa beau apa. Mda, nu a pregatit micul dejun. Mi-e foame. Beau apica si ma pun din nou in pat. Incerc sa ma “stabilizez”. Imi gasesc telefonul la indemana, langa pat. Ah, prietenul meu cel mai bun ca sa il citez pe ex-ul meu care m-a acuzat ca am o relatie mult prea stransa cu asta micu’. Probabil era gelos, ca nu aveam o relatie mai stansa cu ala mare al lui... I-phone-ul lui, bineinteles ca la asta ma refer. La ce iti zburda mintea?

Asadar, prietenul la nevoie se cunoaste! Tin minte ca ultima oara il lasasem in cada…4 mesaje neascultate... Gagicile mele sunt fenomenale. Ascult mesajele si m-apuca rasul. Sunt tacanite rau! Mi-aduc aminte ca noaptea trecuta m-am suparat pe ele ca m-au lasat singura. Eh! Sunt turta si ele din mesajele pe care le ascult…. Continui sa ma amuz.

Si acum ce? Pai acum ar trebui sa fac ce face orice blonda care se respecta dimineata. Se imbraca si pleaca acasa…

spring time

incet, cu pasi mici dar siguri, primavara se strecoara in sufletele noastre. zilele au devenit mai calde. soarele capata tot mai multa putere. lumea s-a saturat sa hiberneze. natura prinde viata, la fel si oamenii. sufletele noastre devin mai bune si mai calde. si mai "pasatoare" - mai sensibile la cei din jur.

lumea se trezeste la viata! o primavara mai mult decat minunata sa aveti  ...

am obosit

si nu exagerez cu nimic cand spun asta. am obosit de tot. nu mai pot. sa ma lupt, sa cred, sa sper, sa incerc sa uit, sa incerc sa accept, sa imi adun putere. sa ma gasesc... sa ma regasesc... sa inteleg ceva din lumea asta.

as vrea sa nu mai fiu aici. sa nu mai fiu in pielea mea. sa nu am sufletul asta. sa nu am gandurile astea. sa nu mai simt nimic.

m-m saturat sa hoinaresc asa prin viata asta. fara punct de plecare. fara punct de sosire. am nevoie sa imi gasesc drumul. am nevoie sa imi gasesc scopul. am nevoie de ceva. de cineva. de o minune. am nevoie sa rad mai mult. si sa sper in lucruri realizabile. am nevoie sa stiu ca o sa fie bine - intr-un fel sau altul.

vreau sa dorm... am nevoie sa dorm... muult... sa dorm fara niciun fel de vise... poate ca asta e singurul mod de a ma opri din visat: un somn lung si greu... sa ma trezesc si sa nu mai simt nimic. sa imi bata soarele in geam dimineata. sa-mi intre primavara in suflet cand deschid geamul. sa sper ca o sa primesc mesajul care o sa imi aduca zambetul pe buze, ca si in alte dimineti . . . noapte buna!

sa-ti spun o poveste...

in spatele fiecarui tablou se afla o poveste. o poveste soptita usor intr-o noapte de vara la lumina unui foc bland. in spatele fiecarei povesti gasim un suflet care traieste povestea si care o descrie asa cum stie mai bine prin culori de apa, pasteluri sau ulei. trebuie sa stii sa vezi dincolo de ce iti poate arata privirea ta incarcata de griji si limitari care tin de context. trebuie sa stii sa citesti povestea printre rosu carmin si galben de crom asa cum il citesti pe bacovia printre sicrie si cavouri si incerci sa ii intelegi sufletul de plumb...

daca ar fi sa imi expun viata intr-un tablou, as reprezenta-o printr-o panza mare plina cu flori. un camp de flori colorate. fiecare floare ar sta marturie pentru fiecare om care a facut si face parte din viata mea... parintii mei, familia mea, prietenii mei. oamenii care mi-au fost alaturi mereu sau doar pentru o clipa. oamenii de la care am invatat sau care au aparut in viata mea ca sa invete ceva de la mine. oamenii care ma iubesc si pe care ii iubesc, deopotriva cu cei care nu ma iubesc. oamenii pe care ii admir. oamenii care mi-au predat lectia iubirii, a suferintei, a fericirii, a indoielii, a durerii, a incercarii, a perseverentei, a mandriei, a valorii... oamenii care mi-au aratat ca, poate viata nu este mereu asa cum speram dar ca asta nu inseamna ca nu este la fel de buna pentru asteptarile noastre. ca "viata nu inseamna sa supravietuiesti unei furtuni, ci sa stii sa dansezi in ploaie"... le multumesc oamenilor care au dansat cu mine in ploaie. le multumesc si ca mi-au aratat cum sa supravietuiesc furtunii inainte de asta.

apoi, in spatele campului cu flori as face o mare intinsa si adanca, asa, ca sufletul meu. si as pune acolo, printre valuri, toate durerile si bucuriile mele. toate zambetele si toate lacrimile. toata speranta si deznadejdea. si cuvintele care ma ajuta sa merg mai departe. as pune acolo, printre scoici si alge, undeva pe fundul marii, toate amintirile si tot trecutul. nu regret nimic. ceea ce sunt azi reprezinta putin din fiecare batalie pe care am dus-o pana acum, fiecare pierdere si fiecare victorie. razboiul nu s-a terminat. niciodata nu se termina. decat atunci cand noi renuntam. iar eu n-am sa renunt niciodata.

as termina tabloul cu un cer fara sfarsit facut din ceruleum amestecat cu un pic de alb. niciodata nu-i suficient alb. as pune cativa nori si putin vant ca sa ii duca departe... sa aduca altii ... si tot asa. in acest fel, m-as pregati pentru tot ce este si tot ce va fi, neuitand niciodata ca ce am invatat sta la loc de cinste pe fundul marii, acolo unde cerul se reflecta poate cel mai bine in apa... acolo unde trebuie sa privesti de fapt orice suflet ca sa il poti intelege fara sa il judeci.

dupa toate astea, m-as indeparta de sevalet, mi-as lasa pensulele si mi-as privi tabloul de la departare. un tablou intotdeauna se priveste de la distanta. trebuie sa vezi compozitia in ansamblul ei. doar asa poti intelege si aprecia o opera de arta. si neaparat, pe fundal trebuie sa fie o edith piaf sau un charles aznavour... francezii o fac cel mai bine :) revenind, mi-as aprinde o tigara si as incepe sa observ. sa critic. sa privesc. ce ii mai trebuie tabloului? unde ii trebuie un pic de verde? ce trebuie acoperit? oare nu sunt prea putine flori? albastru nu e prea deschis? si cu "shpulibusul" cum ramane? trebuie sa avem un pic de viata in tablou, nu? il mai privesc odata si il pun deoparte. pentru azi e suficient. trebuie lasat la uscat. trebuie sa ne odihnim cateva zile pana ce panza suge vopseaua. zile in care putem lua o gura de aer din viata. apoi, voi reveni asupra lui. asta e cel mai frumos lucru in pictura. intotdeauna poti sa revi asupra unui tablou. intotdeauna. si peste ani. ca si in viata. poti reveni asupra lucrurilor, le poti regandi, le poti schimba. sau doar le poti privi din alt unghi. dar mereu exista portita asta. mereu exista o posibilitate atata timp cat nu te lasi incatusat de propria-ti credinta sau de mentalitatea colectiva.

pana la urma fiecare suflet isi spune povestea. in nuante de bej sau roze... cu putin mov sau mai mult verde. si fiecare poveste este vazuta cu alti ochi. in functie de culorile care ii sunt cunoscute... ramane la alegerea noastra cui ii spunem povestea si mai ales, pe cine lasam sa o citeasca pana la capat.

povestea ta ce nuante are?

one of that nights...

ti-ai dorit vreodata ceva, din tot sufletul tau si cu toata inima ta? ai visat zi si noapte la acel ceva anume? ti-ai imaginat cum ar fi sa ai acel ceva? te-ai gandit cum te-ai simti daca dorinta ta ar prinde viata? crezi ca asta ti-ar aduce fericirea? ce ai simti? ai plange de emotii? ai zambi? te-ai intrista? ti-ai dori mai mult? ...

de multe ori, dorim atat de tare ceva incat nici nu ne gandim daca acel lucru este potrivit pentru noi, daca ne va face fericiti, daca va fi asa cum am sperat... ne dorim cu ardoare si uitam adesea sa ne intrebam daca, ceea ce ne dorim este cu adevarat ceea ce avem nevoie... si totusi, de unde am putea avea certitudinea ca ceea ce ne dorim este ceea ce avem nevoie? stie oare cineva de ce are cu adevarat nevoie?si daca totusi am stii si am face tot ce ar trebui ca sa obtinem ... si ne-am da seama ca de fapt nu este ceea ce trebuie... si ne-am intoarce la prima intrebare... am mai continua sa cautam? ...

http://www.youtube.com/watch?v=7U69Dqc4WqI

never give up

"Nu uita niciodata ca pielea se increteste, parul incarunteste, iar zilele se aduna in ani . . . Dar ce e mai important se conserva; forta si determinarea ta nu au varsta. Spiritul tau e cel care indeparteaza panzele de paianjen. Dincolo de orice punct de sosire e unul de plecare. Dincolo de orice reusita e o alta incercare. Cat timp traiesti, simte-te vie. Daca ti-e dor de ce faceai, fa-o din nou. Nu te pierde printre fotografii ingalbenite de timp . . . Mergi mai departe atunci cand toti se asteapta sa renunti. Nu lasa sa se toceasca taria pe care o ai in tine.

Fa astfel ca in loc de mila, sa impui respect. Cand nu mai poti sa alergi, ia-o la trap. Cand nu poti nici asta, ia-o la pas. Cand nu poti sa mergi, ia bastonul. Insa nu te opri niciodata."

Madre Teresa de Calcutta

INVICTUS

William Ernest Henley

In noaptea ce ma acopera

neagra ca putul de la un pol la altul,

multumesc oricarui Dumnezeu

pentru sufletul meu neinvins.

In stransoarea circumstantelor,

nu m-am dat inapoi, nici n-am tipat.

Sub ciomageala sanselor,

capul imi sangereaza, dar nu se pleaca.

Dincolo de acest loc al maniei si lacrimilor,

se intrevede oroarea umbrei.
Si totusi amenintarea anilor

ma gaseste si ma va gasi neinfricat.

Nu conteaza cat de ingusta e poarta,

cat de incarcata de pedepse e lista,

sunt stapanul credintei mele,

sunt capitanul sufletului meu.

INVICTUS

"Out of the night that covers me,

Black as the Pit from pole to pole,

I thank whatever gods may be

For my unconquerable soul.

In the fell clutch of circumstance

I have not winced nor cried aloud.

Under the bludgeonings of chance

My head is bloody, but unbowed.

Beyond this place of wrath and tears

Looms but the horror of the shade,

And yet the menace of the years

Finds, and shall find me, unafraid.

It matters not how strait the gate,

How charged with punishments the scrolls,

I am the master of my fate:

I am the captain of my soul."

http://www.youtube.com/watch?v=eVi4k44A1Yo