and... it's you when you look in the mirror?...

aşadar, iată-mă din nou aici, în oraşul trist şi agitat. în această himeră, frumoasă pentru unii, corset strâns pentru alţii. deopotrivă mecca mult prea dorită şi infern greu de suportat. mă încearcă din nou acest sentiment de Contra Timp. viaţa se întâmplă pe grabă, mereu arde ceva. mereu întârziem, uităm, pierdem... şi mai ales, ne pierdem în acest dans al întâmplărilor de zi cu zi. timpul pare că nu este niciodată de ajuns. pentru nimic. pentru orice.

mi-e teamă să mă uit în oglindă. mi-e teamă să mă dezvălui celor din jur, mie însămi... am uitat cum e să mă privesc în ochi. să văd, dincolo de toate, lumina dinăuntru. dacă mai există. dacă ar fi existat la un moment dat. căutăm adevăruri măreţe, încercăm să înţelegem legităţi şi norme care funcţionează de când lumea, dorim să ştim cum funcţionează universul şi planetele şi stelele şi Dumnezeu. totul e de fapt o căutare de sine. ghicitoarea cea mai grea pe care o avem de rezolvat în viaţă este propria noastră existenţă: cine suntem şi ce ne dorim, de fapt…

 

I hate this part right here...

regret că am ajuns acum, aici. regret că din orgolii şi încăpăţânări, mândrii şi alte ingrediente - ca cele indiene care îţi fac rău la stomăcel şi pe care le deteşti - am ajuns să lăsăm să se piardă toate clipele alea minunate în care... am devenit. în care lumea era plină de culoare şi miresme plăcute. în care ne ţineam de mână şi ne pierdeam pe noi ca să devenim unul. în care fiecare zi era o bucurie în aşteptarea poveştii de culcare sau a plimbării la nick în miez de noapte sau pur şi simplu, a serilor liniştite în care vedeam un film bun împreună...

îmi lipsesc toate astea. îmi lipseşti tu, aşa cum erai. îmi lipsesc eu, aşa cum mă ştiam. ceva pe drum ne-a împovărat sufletele şi ne-a făcut să uităm de bucuriile pe care ni le făceam unul altuia... de strângerile de mână... de dimineţile prelungite... de momentele în care nu ne mai puteam opri din râs.

unde sunt toate astea acum, la sfârşit de primăvară?... unde sunt toate astea acum, când, mai mult ca niciodată, trebuia să ne înflorească în suflete mireasma nopţilor de vară parfumate?... unde eşti tu?... şi unde sunt eu? ...

iartă-mă că nu am ştiut să te iubesc aşa cum ai fi vrut. am făcut-o aşa cum m-am priceput eu mai bine.

baloane de săpun şi păpădii

a fost odată o copilă nebună, veselă şi plină de iubire care făcea baloane de săpun şi sufla în păpădii. a fost odată o copilă care alerga printre nori, colora curcubee şi dansa în ploaie, le dăruia zâmbete celor din jur şi avea încredere în ei. a fost odată o copilă fericită şi plină de speranţe...

a fost apoi o vreme în care acest sufleţel s-a îndrăgostit. şi a iubit. a iubit mult. muult, muult, mult de tot. şi, fără să ştie cum şi ce în ale iubirii, s-a lăsat îndrumată de instinct. şi a continuat să creadă. să creadă că în fiecare e un strop de bine. să creadă că, orice ar fi, în final, totul are să fie bine
într-un fel sau altul. 

şi apoi s-a întâmplat. s-a trezit dintr-o dată aruncată în lumea celor mari. fără manual de supravieţuire, fără busolă şi fără inima care până mai înainte îi servea drept ghidul cel fidel. inima care fusese călcată în picioare. visele care erau sparte precum erau şi baloanele de săpun. păpădiile nu apar pe tot parcursul anului. după ploaie, nu răsare mereu soarele. uneori, vine o furtună şi mai mare.

astfel, văzută aici, fără drum de întoarcere, copila noastră a trebuit să îmbrace haina celor mari, să le adopte regulile, să înveţe să accepte durerea şi tristeţea şi disperarea şi lipsa de cale. să înveţe să uite de zâmbete şi alte păpădii. şi sufleţelul nostru din poveste a învăţat încet-încet să se adapteze. a învăţat uitarea şi şi-a adus aminte de râsete. a lăsat deoparte lacrimile şi a îmbrăţişat speranţa. dar a pierdut, undeva pe drum, inocenţa şi pofta de viaţă. le-a lăsat cumva, fără să ştie, undeva pe o străduţă uitată de timp, la un ceai într-o cafenea pragheză. încă mai stau acolo, probabil. acum, nu le mai găseşte.

dar, uite că sufleţelul nostru a mers cumva înainte şi fără acestea. uneori mai repede, alteori mai greoi. însă, nu s-a oprit niciodată. viaţa nu aşteaptă pe nimeni. şi, în definitiv, se spune că fiecare are îngerul lui păzitor. aşa că, la un moment dat, printr-un nu ştiu ce farmec, au apărut alte sufleţele dornice de iubire. dar sufleţelul nostru era peste măsură de rănit. încă era tulburat de lumea cea mare ce i se arătase. şi tulburat fiind, era incapabil să ofere iubirii, iubire. i-a oferit aşadar ce-i mai rămăsese şi lui prin buzunarele jerpelite: un zâmbet trist, ochii căzuţi şi o bucată de ciocolată. 

cred că ciocolăţica este cea care a făcut minuni, căci sufleţelele celelalte acceptau şi frânturi de inimi rătăcite. dar dacă uiţi cum să iubeşti, cum oare să reziste lângă tine iubirea? au rezistat sufleţelele acestea lângă sufleţelul nostru mototol şi încă împiedicat cât au putut. până când, fără să vrea, sufleţelul noastru şi-a dat seama că nu ştie ce să facă în lumea asta mare decât ceea ce a fost învăţat să facă: să îi rănească, chiar fără să vrea, pe cei care nu vroiau decât baloane de săpun. dar sufleţelul a uitat de baloanele de săpun. şi atunci, ce să mai facă?... 

totuşi, uite că sufleţelul nostru s-a făcut mare. şi-a cusut rănile, făcând la rândul lui răni de neînchis. fără să vrea. fără să se poată opune. şi a învăţat încet, puţin câte puţin, că unii oameni mari sunt şi buni. că peste toţi şi toate, cineva acolo sus poate chiar are idee de ce se întâmplă. şi, ce să crezi? a început chiar să spere din nou la baloane de săpun. şi încă mai mult, a apărut acel sufleţel dornic să îl ajute. dornic să îi accepte durerea. dornic să picteze păpădii alături de el. mai puţin să alerge în ploaie, căci era cam friguros. 

şi astfel, un nou soare s-a ivit după nori. şi o nouă speranţă s-a născut pentru sufleţelul deja obosit de atâta mers singuratic. şi ştiţi ce? chiar a învăţat să simtă din nou iubirea. şi a înotat cu ea printre peşti şi meduze. şi a alergat prin nisip, şi i-a adunat flori, şi i-a făcut ceai. şi totul părea că e bine. dar cum poate să fie bine un sufleţel şchiop, plin de răni greu vindecate, care are lângă el un alt sufleţel care nu îi iubeşte rănile? care vrea să îi facă operaţii estetice ca să nu mai fie deranjat de ele? care i-a lăsat impresia că îi îngrijeşte durerile, când, de fapt, avea nişte bocanci încă şi mai adânciţi în ele?...

şi uite aşa, sufleţelul nostru a fost din nou rănit. din nou lăsat fără speranţă. din nou fără nicio cale la orizont. din nou fără baloane. din nou fără păpădii. şi, mai nou, chiar fără bucăţica de ciocolată care îi dădea viaţă. cum să reziste astfel un sufleţel fără nici măcar o bucată de ciocolată? asta este de-a dreptul îngrozitor.