Domnul Flaviu

Domnul Flaviu nu este un oarecare. Domnul Flaviu are o cămaşă în pătrăţele cu dungi colorate. Domnul Flaviu merge greu, într-un baston şi uneori tremură când se mişcă. Domnul Flaviu are undeva în jur de 70 şi, poate 80 de ani. În mâna care nu ţine strâns bastonul, Domnul Flaviu are o pungă de la Meli Melo. Domnul Flaviu are ochii albaştrii, blânzi, în a căror privire poţi să citeşti o viaţă întreagă de om care a văzut multe, poate mai multe decât ai vrea să ştii. Domnul Flaviu ştie să vorbească frumos, atât din cuvinte cât şi din blândeţea şi logica a tot ceea ce spune. Domnul Flaviu are o fiică bolnavă de schizofrenie. Şi nici pe alte părţi spune că nu a avut noroc. Domnul Flaviu iubeşte latina şi, la câteva fraze rostite, foloseşte câte o expresie în latină. De fiecare dată precizează: "asta-i tot din limba latină...". După care ne spune şi traducerea. Domnul Flaviu ştie multe, se vede că e un om pe care viaţa l-a modelat în aşa fel încât să poată păstra în priviri blândeţea specifică anumitor oameni care, într-un final, ajung să se împace cu viaţa şi cu tot ce a avut ea să le ofere.

Domnul Flaviu citeşte mult; încă de mic, i-a rămas în cap o frază spusă de tatăl său: "dacă nu citeşti măcar 30 de pagini pe zi, o să rămâi un idiot". Clar, Domnul Flaviu nu este nici pe departe aşa ceva. Domnul Flaviu ne recomandă cărţi şi ne spune lucruri atât de interesante şi atât de valide pentru o viaţă frumos trăită încât nici măcar nu poţi să găseşti pe google mai multe detalii despre toate câte ne povesteşte. Trebuie doar să îl reîntâlneşti ca să afli mai multe. Meseria nu ne-a spus-o, dar a lăsat să scape câte ceva referitor la un accident de pe vremea când lucra în subteran, la centralele hidraulice. Accident care i-a cauzat ceva probleme cu vederea şi cu auzul. Domnul Flaviu nu se plânge şi nici nu a avut patima băuturii sau a ţigărilor.

Domnul Flaviu se grăbeşte să prindă ultimul tramvai. E trecut de 22 şi ceva, dar până la fără un sfert îl mai prinde. Domnul Flaviu stă în Tineretului, undeva pe lângă liceul Şincai, într-o mansardă. Nu vrea să îl ajutăm cu drumul până acasă, dar ne mulţumeşte pentru generozitate. Ne mulţumeşte cu nişte ochi plini de împăcare, ochi în care se citeşte bucuria, deopotrivă cu tristeţea, când vede cei 20 de ron primiţi. Mă întreabă cum mă cheamă şi îmi spune că mă va pomeni în rugăciunile lui. Spune că mereu face asta cu cei care îl ajută. Domnul Flaviu mă întreabă câţi ani am şi dacă sunt căsătorită. Ne mai spune că, pe lângă ajutorul pe care îl primeşte de la oameni, mai important este să vadă compasiunea din ochii omului care îi oferă câte-un ajutor. Să îi simtă oameni.

Domnul Flaviu ne urează o tinereţe frumoasă şi ne mulţumeşte. Ne mulţumeşte dincolo de cuvinte. Domnul Flaviu nu e un cerşetor. Nu cerşeşte, dar primeşte ajutorul de care se vede clar că are atâta nevoie. Domnul Flaviu este un adevărat domn. Şi poate unul dintre foarte puţinele motive pentru care aş merge în fiecare zi într-un mall. Pentru Domnul Flaviu şi discuţiile care îţi fac sufletul să se simtă viu. Să crească frumos în iubrea şi compasiunea pentru cel de lângă noi. Oricine ar fi acel cineva de lângă noi, cineva familial sau un necunoscut oarecare. Domnul Flaviu nu e un oarecare. Pentru mine, a fost mult, mult mai mult de-atât.

dincolo de tot

Vreau să cred că este ceva mai mult. Trebuie să fie ceva mai mult. Între doi oameni. Între două suflete. Între două perechi de ochi care se privesc. Între buzele care se ating. Ceva mai mult decât chimie, ceva mai mult decât atracţie fizică, ceva mai mult decât conexiune la nivel intelectual, ceva mai mult chiar şi decât timing-ul. Aşa îmi pare să fie normal. Trebuie să fie ceva dincolo de toate astea pentru care doi oameni, acei doi şi nu alţii, în acel moment şi nu în altul, ajung să îşi intersecteze privirile, mâinile, vieţile. Ajung să îşi creeze o poveste. Ajung să se privească în ochi şi să vadă ceva mai mult decât vântul din priviri, decât mişcările întrebătoare, decât răspunsurile găsite.

Trebuie să fie ceva mai mult în strângerea dintre două mâini, în împerecherea dintre braţe, în contopirea dintre trupuri, în bătăile simultane a două inimi, în respiraţia concomitentă a două entităţi. Vreau să cred că este ceva mai mult decât o banală coincidenţă. Vreau să cred că e mai mult decât o întâmplare. Vreau să cred că e dincolo de destin. Vreau să cred că dincolo de toate astea e o fărâmă de divinitate plantată cu mult înainte ca ochii să fie deschişi, ca mâinile să înveţe să atingă, ca braţele să afle cum e să dorească, cu încă şi mai mult decât momentul în care sufletul îşi face alegerile, dincolo de timp, şi spaţiu, şi cuvinte, şi atingeri...

Dincolo de toate, printre praf de stele şi lumini căzătoare, printre rugăciunile ridicate spre cer de milioanele de voci, dincolo de nori şi apusuri, dincolo de fiecare gură de aer şi fiecare bătaie de inimă, dincolo de tot, acolo trebuie să fie... acel ceva. Acea fărâmă. Orice ar fi, indiferent de numele ce îl poartă. Învaţă să ajungi să cauţi acolo. Apoi nu va mai trebui să cauţi deloc. Vei fi aflat. Te vei fi aflat. Şi totul va prinde contur.