Prin urmare, ieri a fost ultima zi pe care am petrecut-o in Roanne. Alta zi frumoasa si fericita. Ziua s-a desfasurat normal: mic dejun, cursul de franceza impreuna cu pauza de ceai si de soare, masa de pranz, cursul de gatit, cina. Am apucat dupa pranz sa ma mai plimb putin prin oras. Am facut niste cumparaturi, mai multe poze. Am intrat intr-o biserica. Am cumparat ciocolata. Am cumparat un cadou pentru fata lui Mickael ca semn de multumire pentru tot (inclusiv pentru cele doua sticle de vin pe care mi le-a daruit, stiind ca imi place in mod special acel tip de vin si neputand sa il cumpar decat la comanda – comanda care ajunge in cateva saptamani). I-am cumparat si lui Valerie un mic cadou pentru ca a fost extraordinar de dragutza cu mine, pentru ca datorita ei am putut sa invat sa port o conversatie decenta in limba franceza pana la sfarsitul acestei saptamani.
Dupa masa copioasa pe care am avut-o la cina (de altfel, ceva normal pentru meniul de aici), Rene si Mikael ne-au impartit diplomele pentru participarea la cursuri. Am baut inca si mai mult vin si am vorbit franceza. Ne-am luat la revedere. M-am intristat teribil.
Am ajuns in camera si m-am apucat de impachetat. Am inceput sa plang. Nu vreau sa plec. Adica, vreau sa imi vad familia, prietenii, pe gagici – mi-e dor de toti… Dar era atat de bine aici si in sfarsit imi gasisem un scop. Acum, trebuie sa ma intorc… Am adormit cu greu.
[…]
Dimineata trezirea la 7:30. Mic dejun prea putin consistent. Azi am baut si eu prima cacao cu lapte buna de aici. Pentru ca azi am descoperit ca, laptele din cutie pe care il foloseam de obicei era un fel de lapte de soia si cel din carafa speciala era de vaca!!! Simteam eu ca ceva nu e in regula, ca beau o chestie cu gust destul de ciudat, dar am crezut ca e pur si simplu o consecinta a schimbarii mele totale si irevocabile cu privire la gastonomie si la preparatele pe care le voi servi de-acum incolo. Prin urmare, a la petit dejeuner am servit doar cacao si un pic de pain avec coinfetture.
M-am intors in camera si mi-am terminat de facut bagajul. Am vrut sa ma duc sa cumpar vin inainte sa plec pentru ca ieri nu am gasit deschis cand am fost la cumparaturi (de fapt era in timpul programului, cand ar fi trebuit sa fie deschis, dar cred ca erau in pauza pentru ca usa era inchisa si era pus un bilet pe care probabil scria ca suntem rugati sa revenim mai tarziu – oamenii astia cand lucreaza?!?! - ). Asadar, cand gemenii au venit sa isi ia la revedere eram pe terminate cu bagajul. Mi-am adus aminte ca si ei merg spre gara asa ca, dupa ce ne-am pupat si urat toute le chose care se ureaza m-am intros in camera si am realizat ca nu mai am suficient loc pentru vin in bagaj. De fapt, ca nu mai am loc deloc. Mi-am inchis bagajul rapid, am plecat din camera si am inceput sa alerg in graba pentru a ajunge in fata casei pentru a lua taxiul cu ei (aici e o problema destul de mare cu taxiurile, trebuie sa suni sa le rezervi iar de dimineata ii spusesem deja lui Rene ca nu stiu exact ora la care voi pleca; planul era sa eliberez camera, sa imi las bagajele in salon, sa merg pana la magazinul de vin de care mi-a zis Mickael, care era, de altfel destul de aproape de noi si in functie de asta sa rezerv un taxi). Cum we never stick to the plan, am prins taxiul tocmai cand era pe “roata” de plecare, i-am strigat lu Rene care isi luase la revedere sa il opreasca, i-am spus ca vreau sa merg cu ei pentru ca nu mai am loc in bagaj de vin; ne-am luat la revedere. Erau si Paul si Merril acolo care mai raman pentru inca o saptamana. M-a cuprins un pic o stare de melancolie care insa nu a avut timp sa se desfasoare pentru ca eram intr-o mult prea mare graba pentru orice in momentul acela.
In taxi mi-am adus aminte ca imi uitasem la baie un inel pe care tocmai il cumparasem. Nu era de argint sau ceva, nici macar n-a fost scump dar am fost totusi dezamagita – pun suflet in tot ceea ce detin si daca am un lucru insemna ca acel lucru are o parte din mine (din acest motiv sunt atat de trista cand pierd ceva, orice). M-am consolat cu gandul ca n-a fost sa fie al meu.
Am ajuns la gara. Trecuse ceva timp si mai aveam putin de asteptat pana ca trenul sa ajunga. Apoi, dintr-o data, panica totala!!! Mi-am amintit ca imi uitasem branza!!!! Am fot debusolata cateva secunde, nu puteam sa reactionez… Fromgeurile mele erau pe cale sa nu mai ajunga niciodata alaturi de mine!!!!! Mi-am revenit instant si am vrut sa ma duc dupa ele – mai erau inca 15 minute pana pleca trenul, iar urmatorul avea sa fie in 2 ore sau ceva asemanator. Apoi, out of nowhere, mi-a venit ideea sa il sun pe Rene – nu stiu cum, dar cand am ajuns imi notasem numarul lui in telefon; cand am ajuns in Lyon am incercat sa ii trimit un mesaj dar nu a mers asa ca am lasat-o balta. Ma rugam sa mearga de data asta, sa reusesc sa vorbesc cu el. Am avut mult noroc si cred ca cineva acolo sus ma iubeste tare pentru ca am reusit sa vorbesc cu Rene si in 10 minute a si ajuns la gara cu fromagurile mele si cu inelul. Am fost asa de fericita!!! I-am promis ca revin la anul pentru cursurile de patisserie si ciocolata.
Nu am apucat sa imi trag bine sufletul ca trenul a ajuns in momentul in care incercam sa imi iau o apa de la un automat. M-am urcat rapid, m-am asezat pe scaun si incercam sa ma linistesc. Si cautam o solutie pentru a-mi depozita toata branza care nu avea niciun pic de loc nicaieri. Si ma rugam la Dumnezeu sa ma vad ajunsa in avionul de la Munchen catre Bucuresti, caci tare imprastiata si cu capul in nori sunt. Si pe langa toate astea, am si un bagaj enorm de mare si greu de carat! Si o escala de 3 ore, ca sa fie totul complet ca doar nu poti sa treci la desert fara sa mananci branza, cel putin in Franta, nu-i asa?
Din Lyon am mers la aeroport. Bagajul meu este imens si greu. Abia reusesc sa ma dau jos din tren. Pe langa enormitatea de bagaj, mai am si laptopul, o geanta de mana plina – ochi cu te mir ce (si jur ca am pus doar esentialul, strictul necesar)si punga cu toata branza pe care nu am apucat inca sa o bag in bagaj (nici nu vreau sa ma gandesc unde si cum o sa o bag!). Ca femeie e greu sa calatoresti singura – mai ales cand ai foarte multe lucruri de care ai nevoie si de care nu te poti indeparta. Asadar, datul jos din tren: misiune indeplinita.De ajuns la bus-ul care ma duce la aeroport? Misiune imposibila daca ne luam dupa muuuuultele trepte pe care trebuie sa le cobor pentru a ajunge in statia de autobuz. Norocul meu e ca am un zambet dragutz, care ma scoate din rahaturi si gasesc imediat un jeunne garcon tres gentile care sa ma ajute (de fapt, nu a fost zambetul ci mai mult tupeul meu: domnisorul de care vorbeam mai sus si-a oferit ajutorul unei doamne mai in varsta care se afla langa mine; cum doamna a refuzat, eu, moi, o tanara domnita aflata in mare dificultate, vazand cat de dornic este tanarul mascul sa-i ajute pe cei neajutorati, l-am rugat daca este tres gentle sa ma ajute pentru ca am mare nevoie!). Tanarul s-a conformat; mai mult, a fost atat de dragutz incat mi-a aratat si unde este statia. Si mai mult de atat, cand m-am oprit in mijlocul intrarii de la gara (in drumul meu spre statie), pentru ca trebuia sa imi caut in geanta telefonul care suna intotdeauna in cel mai nepotrivit moment, domnisorul a venit dupa mine sa imi arate exact directia dorita, crezand ca m-am ratacit. I-am zambit si-am plecat. Am ajuns intr-un final in autobuz, ultima in stilul caracteristic pentru ca ma oprisem sa cumpar o tarta delicioasa care-mi facea cu ochiul intr-o vitrina atat de minunata si frumos decorata, asezata fix in drumul meu, incat era practic o jignire sa trec pe langa ea fara sa o bag in seama. M-am urcat in autobuz si in sfarsit m-am linistit – trebuia sa imi servesc tarta fara stres. M-am rugat sa ma vad ajunsa in avionul catre Romania (nu intelege gresit: nu vreau sa plec, dar daca tot trebuie sa plec , macar sa ajung sa fac asta, nu? ). M-am asezat langa un tip simpatic. Dar nu atat de simpatic incat sa incerce sa poarte o conversatie pe parcursul drumului. Nici macar nu mai conta. Ca tot am adus vorba, in spatele meu la un rand distanta statea un tip asa de dragutz – primul garcon frumos pe care l-am observat de cand am ajuns aici. Cum spunea iubita mea mica, unele lucruri nu se schimba niciodata – cel putin, nu in punctele esentiale, as completa eu.
Ajung la aeroport cu trei ore mai devreme. Misiunea imposibila de acum? Sa bag cumva (nu stiu cum), undeva (nu stiu unde) branza ca sa pot sa ma imbarc. Asadar, m-am asezat intr-un colt mai retras si am inceput sa inghesui cumva toate bunatatile printre haine si pantofi, creme de corp si sticle de vin, caiete si alte minunatii. Toate pachetele de branza erau impachetate individual si puse impreuna in vid, in doua pungi. Nu aveam multe posibilitati asa ca tot ce am putut face a fost sa le fac loc deasupra cumva si sa ma pun cu fundul pe valiza ca sa o inchid. Cu greu, intr-un final, s-a inchis. Sper sa nu pocneasca pana la Bucuresti. Am rezolvat asadar problema cu branza si am un stres mai putin. Ajung sa-mi fac check in-ul si aflu ca am 11 kile in plus la bagaj pentru care trebuie sa platesc 120 de euro! Am vrut sa fac economii si sa imi pastrez banii sa plec la concertul lui Cohen din Florenta luna viitoare asa ca, din fericire mai aveam bani la mine. Asta pentru ca oricum mum se mirase atat de mult cum de mai am eu bani (sa ne intelegem: eu oricat de multi sau de putin bani as avea imi este practic imposibil sa ma introc cu ei acasa, a se vedea chiar exemplu de fata, cel mai bun – am vrut sa ii pastrez dar nu s-a putut! Tot timpul intervine ceva! Nu-i nicio problema insa, m-am obisnuit.)
Las asadar bagajul, trec cu greu de poarta de imbarcare – pentru ca, bineinteles, incep sa piuie toate bratarile si margelele si mai stiu eu ce de pe mine si pune-te si da-le jos si treci din nou si iar piuie si stai la pipait manual apoi la scanat cu aparatul, apoi arunca sticla din geanta de care ai uitat… si pe deasupra filtreaza si in franceza cu tipi de-acolo care se faceau unul pe celalat casanova pana cand unul dintre ei m-a lamurit ca el e insurat si ca pot sa vorbesc doar cu colegul lui de parca mie tocmai d-asta imi ardea acum si tot asa ... prin urmare, trec de poarta de imbarcare, reusesc sa ma pun pe asteptat la cafeneaua de langa si ma gandesc ca am nevoie urgent de un ceai verde. Am ajuns printre primii calatori asa ca ma pot relaxa in liniste. Avionul a avut o intarziere de o ora. Am ajuns in Lyon. Apoi alta ora de intarziere pana in Romania. Intr-un final ajung acasa, in Bucuresti. Ajung fizic vorbind caci, sufletul meu este departe… a ramas la sute de kilometrii distanta, printre branzeturi si ciocolaterii…
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu