între examene şi suferinţe - sufleteşti şi fizice,
nelinişti şi vise de neatins, bucurii şi întrebări, încurajări şi smulgere
violentă de aripi, îmi găsesc sufletul pierdut şi trist, abătut şi fără un ţărm
pe care să ancoreze. încă o dată mă aflu în faţa realităţii care nu ştiu dacă
este ceea ce îmi doresc să fie, dacă este ceea ce mi se potriveşte, dacă mă pot
regăsi în ea, dacă este drumul pe care trebuie să merg. încerc să mă conving şi
vreau să cred că aşa trebuie să fie, că sunt în momentul acesta exact
"acolo" unde ar trebui să fiu. şi tocmai de aceea, vreau să lupt şi mă
străduiesc cât pot să fac cât mai bine ceea ce trebuie să fac în momentul ăsta
din viaţă... fără ca măcar să mă întreb dacă mă face fericită sau nu, îmi place
sau nu, mă ajută sau nu...
şi în strădania mea de a face lucrurile cât mai bine,
de a încerca să nu mă dezamăgesc pe mine sau pe cei de lângă, în lupta din fiecare clipă care se dă între ceea ce
se întâmplă - realitatea din jur, şi ceea ce mi-aş dori poate să fie altfel -
realitatea mea, încep să obosesc şi să mă simt slăbită. să pierd şi puţina
siguranţă pe care o căpătasem cu greu din alte asemenea angoase şi frustrări trăite...
să uit că am un suflet care vrea să fie fericit, dar care nu ştie ce să facă
pentru asta. să uit să îi dau spaţiul şi timpul necesar pentru a medita la ceea ce şi-ar
dori şi l-ar face fericit.
fără o hartă sau o busolă care să mă îndrepte spre ce
anume nu ştiu, cu un suflet chinuit de întrebări şi obosit de neînţelegeri, mă
gândesc că tot ce îmi rămâne de făcut este să încep să învăţ să am credinţă.
sau poate mai simplu, să cred, pur şi simplu...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu