Dacă m-ar întreba cineva ce mai fac, aş ridica din umeri şi i-aş spune că sunt ca un copil cuminte care aşteaptă să se dospească ce e de dospit. Şi care între timp încearcă să nu uite să se bucure, să nu uite să aibă răbdare, să nu uite să iubească, să nu uite să fie binevoitor. Cu ceilalţi şi cu sine.
Stare de inconştienţă conştientă. Nimic nu se leagă pe înţelesul meu şi totuşi lucrurile curg. Îmi pare că am uitat cum să descifrez înţelesurile fireşti. Sau poate nu mai am răbdare. Şi, totuşi, nici dorinţa nu pare să-mi vină în ajutor.
Stare de nestare. Zilele de vară curg şi pare că niciuna nu-mi dezvăluie nimic. Nu îmi mai dezvăluie nimic în ochii-mi adormiţi de o uitare melancolică menită parcă să mă trimită într-o somnolenţă continuă de mine însămi. Anumite lucruri e bine să le laşi să îţi vină dacă ai obosit să tot alergi spre ele.
Zilele îţi sunt un ceas care ticăie necontenit, fie că ştii, fie că alegi să nu vezi asta. Sunt încă copilul care merge pe bicicletă şi se minunează de curcubeul din zare.
Suntem ca nişte nori trecători în viaţă. Ici-colo dezvăluim un soare, alteori aducem o furtună. La final, ne ducem. Şi pentru oare câţi va conta ce am adus, ce am lăsat, ce a trecut?
Ce contează, în final, cu adevărat?
Aş vrea să ştiu! Ca, la sfârşit, să spun că a contat...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu