suflet care se pierde printre culori, care se caută
printre nuanţe, care se bucură de fiecare formă care prinde viaţă. în general,
pierdută printre stele, mă opresc din când în gând pe-un nor şi-mi pensulesc
fericirea. mă bucură nespus lumina soarelui care trece prin culorile sticlei,
se amestecă cu ea aşa cum două trupuri goale îşi astâmpără voluptatea, ca apoi
reflexia lor să treacă dincolo de timp.
rătăcesc, iubesc, sufăr şi trăiesc. sunt aici şi
acolo. plec azi pentru a mă reîntoarce mâine. plutesc şi mă pierd, mă regăsesc.
mă caut în tine şi te descopăr. mă iubeşti sper, aşa cum sunt. cum sunt? ştii
tu să-mi spui, căci eu nu ştiu să cunosc aceste amănunte. detalii. totul trece.
şi revine. într-o formă sau alta. dar revine mereu. revine oare pentru a pleca
sau pentru a se întoarce? ca să te întorci, trebuie să pleci. dar ca să pleci
de tot? oare se pleacă vreodată de tot?
viaţa - îmi curge prin vene, îmi pulsează în mâini, îmi
bate în inimă, îmi tresare în suflet, îmi naşte-n priviri, îmi creşte-n dorinţă,
mi se topeşte în dor.
te simt, te chem, te strig şi te alung. te vreau, te
am şi mi se face frică. de mine? de tine? de noi? aş vrea să-ţi spun, să-mi
spun, să înţeleg. iartă-mă, încă sunt la capitolul în care încerc să îmblânzesc
scorpia. n-ai vrea să mă ajuţi? căci tare aş avea nevoie... nevoie... de tine.
de mine. de un noi frumos, care să crească armonios. să crească şi să ne crească
şi la sfârşit să ne găsească împreună fericiţi, iubindu-ne. agăţându-ne de
vise. sunt o fată de ciocolată.
ne prindem aripile în zbor. abia atunci încep să
crească. când zburăm. ai zice că-i paradoxal, dar eu cred că nu este. cum ar
putea fi altfel oare? eu cred asta fără niciun alt semn de întrebare.
somn să fie
oare? vise? sau uitare?... tristeţi ameţitoare. dureri. iubiri amăgitoare. şi
toate, de sine căutare. ajungem oare să ne găsim în pace prin atâta ardoare?
bună întrebare...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu