luni, 28 mai 2012

"spune-mi, ce mai spui când nu mai e nimic de spus?"



plouă. de două săptămâni tot plouă. nu pare să fie niciun semn că ar vrea să se oprească. era o vreme când, de fiecare dată când ploua, picura rouă şi din ochii mei. ce bine că au trecut vremurile alea. 

sesiune. examene. disertaţie neîncepută încă. panică, aproape panică. visez în loc să mă concretizez cumva în prezent pe ce am de făcut. nimic nu pare să mă atragă spre real. zbor în mintea mea şi cu ea departe de tot. şi de toţi. de fapt, aproape că nu mai e nimeni. sau e toată lumea. pare a-mi fi tot una, în ambele situaţii.

e frig în casă. e gri afară. gri şi verde. noroc cu pomii din faţa geamului. bluza ta călduroasă pe mine. îmi ţine de cald. e ca o îmbrăţişare. e mirosul tău, în lipsa ta. flash back. strada care ducea spre tine, printre case, cea care dădea în bulevard, o seară la fel de ploioasă. mintea mea zboară, departe. departe de rândurile despre crize, comunicare şi alte cele pe care ar trebui să le învăţ acum. departe de mine. departe de tine. departe de tot.

încă încerc să fac lucrurile să meargă bine. încă mă ambiţionez, deşi ştiu că dacă nu-i suflet, degeaba e orice. poate că totuşi e şi un pic de suflet, poate e doar o părere, poate e doar o credinţă "egotică", poate mă străduiesc prea mult. poate asta spune multe. poate că asta e şi problema: că mă străduiesc, că nu vine natural. ah, dar cum ar putea să vină natural când lipseşte tocmai esenţialul?... între timp, continuăm să ne minţim. unul pe celălalt şi fiecare pe el însuşi.

Un comentariu: