stare de nestare

e ca o stare de continuă visare. când nu poţi să stai. dar nu poţi nici să pleci. când vrei să dormi şi totuşi, te trezeşti. când eşti şi nu eşti. când îţi umbli-n cap. când aluneci pe gânduri şi începi să dansezi uşor între realitate şi vis. când pendulezi între gând şi negând, deşi picioarele tale ating iarba şi ştii că acel gând de pe urmă e gândul ce te vrea totuşi acolo. când îmi eşti şi îţi sunt şi te aştept şi vii. când ziua croşetează mantia de stele a nopţii şi luna se lasă acoperită încet în graba ei spre soare. oare luna aleargă după soare? sau soarele tânjeşte mai mult după lună?

nestarea de a rămâne şi stare de a nu pleca. duminică lină şi deja zi încărcată de luni. plutire pe asfalt înverzit şi felinare molcome. un acasă găsit şi un acasă care te aşteaptă şi între toate astea, acasă din tine. hipopotam de ciocolată şi sentimentul ăla că totuşi, e bine. e bine acolo unde vezi binele şi e bine acolo unde vrei să îl faci. e bine să vrei să îl faci. floricele pe masa pictată în gând, aer care trosneşte, râsete de pe trotuarul de vis a vis şi cheia care nu se aude în uşă.

toate necuvintele dor

toate necuvintele dor. toate ne-cu-vin-te-le dor. necuvintele... necuvintele sunt cuvintele care sunt aşteptate. cuvintele care se vor auzite. cuvintele care se vor spuse. necuvintele sunt cele din urmă speranţe. necuvintele sunt tot ceea ce ne împiedică, ceea ce mă îndepărtează. necuvintele... 

ştiu că uneori cuvintele dor, ştiu că uneori pot face rău, ştiu că uneori nu vrem să auzim anumite cuvinte... şi... totuşi... cred că necuvintele ne dor mai tare decât cuvintele care dor. cred că necuvintele sunt o prăpastie atât de mare. cred că necuvintele lasă urme mult mai adânci şi mult mai greu de vindecat. căci necuvintele tale cer cuvintelor mele să le dea naştere şi, vezi tu, mintea e predispusă să fredoneze melodii triste mai degrabă decât melodii vesele şi cuvintele care să aline necuvintele la viaţă sunt mai greu de găsit decât cuvintele care să doară când încerc să-ţi nasc necuvintele. căci între noi e un semn de întrebare şi necuvintele noastre nu fac decât să nască incertitudini şi nu fac decât să crească neîncrederea precum un zid creşte între două suflete care nu îşi mai vorbesc aceeaşi limbă. sau poate că nu şi-au vorbit-o niciodată sau poate asta vrea să creadă doar mintea mea de muritor ameţit de gânduri ameţite. poate că sufletele nu au nevoie de cuvinte. poate că sufletele nu-şi vorbesc, pentru că ele se simt. poate că-n necuvinte sufletul îşi găseşte liniştea să se audă. poate cuvintele sunt doar zgomotul material al lumii. poate că nici nu trebuie să fie altfel.

life is nothing but... baloane de sapun

suntem straini unii de altii. suntem straini unii pentru ceilalti chiar daca dormim in acelasi pat, chiar daca fumam din aceeasi tigara in miez de noapte, chiar daca impartim pana si aerul pe care il respiram. suntem straini unii fata de ceilalti si suntem straini fata de noi insine.

traim ca niste somnambuli, umblam prin lume fara sa ne stim adevarata valoare si in putinele clipe de luciditate nu ne dam voie sa intelegem minunea care suntem. ne pierdem in concret fara sa stim ca acest concret nici macar nu este atat de real pe cat vrem noi sa credem. nimic nu e real, totul e o halucinatie privita dintr-un carusel care se invarte si se invarte si se invarte... reala este perceptia noastra asupra lucrurilor si uneori, ma indoiesc ca si acest lucru ar putea fi real. nimic nu e real. poate doar caldura pe care o simt in mine in momentul in care inchid ochii, las lumea deoparte, uit de cuvinte, mi-alung atat cat se poate gandurile si doar... simt. sunt. e ca un soare proaspat rasarit intr-o oarecare zi de iunie. e ca o melodie de cohen care se aude intr-un fundal nocturn. sau poate ca o poezie, caci, de cand te-am auzit recitand-o, nu pot sa o mai ascult ca pe un cantec. o simt ca pe o poezie prin cuvintele rostite de tine intr-o dimineata devreme sau o noapte mult prea tarzie...

totul e un vis si totusi, unele lucruri se simt atat, atat de real! timpul... e doar o conventie. traim acum, aici, si in alte multe locuri - in acelasi timp - in care mintea ne zboara cand nu ne putem atasa de prezent. de prezent? ce prezent?!... prezent este ceea ce simti in momentul in care simti. daca simti acum ca picioarele tale se infunda intr-un nisip inca fierbinte dupa o zi de soare arzator, pe o plaja cu nisip alb, daca simti valurile calde care te ating si te lasa, te seduc, iar te lasa... ei bine, crede-ma, asta e prezentul! asta este la fel de real precum iti arata ceasul ora exacta... poate chiar mai real pentru ca valurile le poti simti, orele... orele se simt doar cand se aduna in ceasuri, in zile, in luni, deci le simti cand deja nu mai sunt. si atunci, cu ce rost? nu mai bine te bucuri de niste valuri simtite si un nisip fin, chiar si in gand, chiar si in suflet, decat de o conventie, o adunatura de cifre care, puse intr-un fel sau altul, au pretentia de a te face sa crezi ca poti fi altceva decat ceea ce esti, si anume un suflet in cautare de eternitate si nu o secunda care se scurge in proiectia unei clepsidre fara final?...

... acum 7 ani am fost in Paris. si, de 7 ani, traiesc cu el in mine ca si cand acum cateva luni m-as fi plimbat pe strazile de acolo... de atunci, ma tot plimb pe strazile alea de parca nu as fi plecat vreodata. ajungi sa fii tot ceea ce cunosti. ajunge sa fii intr-un loc, ca sa ti-l cartografiezi in tine si sa realizezi ca nu ai plecat niciodata de acolo, ca il porti cu tine, in orice clipa, oriunde ai fi. ajungi sa intelegi astfel, poate mai usor, ca nu exista nici timp si nici spatiu cand vine vorba de a fi. esti toate intamplarile care te-au atins cu o emotie, esti fiecare lucru pe care l-ai vazut, esti fiecare oras in care te-ai plimbat, esti fiecare om pe care l-ai atins, esti fiecare floare pe care ai mirosit-o, esti fiecare inima cu care ai intrat in contact, esti fiecare apus si fiecare rasarit de care te-ai bucurat, esti fiecare zambet pe care l-ai dat, esti respiratia din fiecare plaman de pe acest pamant, esti clipirea din fiecare ochi care te-a vazut vreodata, esti atingerea fiecarui atom din toate universurile posibile, esti toate astea si ceva imi spune ca suntem mult mai mult de atat. suntem atat de multe, incat, la final, cred ca doar trebuie sa realizam ca nu avem nevoie sa fim nimic. ca nu suntem nimic. ca doar suntem. un fel de praf de stele ce se joaca in vant in jurul planetei Micului Print. stele printre milioane de stele printre alte stele si praf de stele...

despre viata traita cand nu o traim

Ar fi frumos ca la sfarsitul vietii sa (ti) se faca un fel de recenzie. A vietii traite. Din perspectiva ta si din perspectiva celor care ti-au fost alaturi. Acelora din jur care ti-au tacut in loc sa iti vorbeasca. A celor pe care nu i-ai inteles niciodata sau care, la un moment dat, erau de neinteles.

O recenzie in care sa fie prezentata varianta ta si varianta celuilalt. Cu tot. Tot ce ai gandit si a gandit, ce ai vazut si a vazut, ce ti-a pasat si ce i-a pasat. Ce a contat pentru fiecare. Ce a iubit. Ce a durut. O recenzie cu toate cuvintele nespuse, dorite de a fi auzite, o recenzie cu toate urletele inabusite si cu toate dorintele neindeplinite, cu toate imbratisarile care se vroiau date si cu toate imbratisarile care se vroiau impartasite. 

O viata de om spusa de omul de langa tine si viata ta de om, spusa chiar de tine. Puse amandoua, impreuna, cap la cap si traind concluziile de parca ai fi trait viata din ele atunci cand nu au reusit sa fie spuse la timpul lor. E ca si cum ai fi trait, chiar si in concluzii, impreuna, in sfarsit. E ca si cum ai simti conexiunea dintre lucrurile care conteaza cu adevarat chiar si mult dupa ce ele se vor fi consumat. E ca si cum, dupa o viata traita departe de celalalt, desi langa celalalt, apucati, in sfarsit, sa traiti impreuna. In concluzii. Din concluzii. Chiar si intr-o amarata de recenzie despre o la fel de amarata viata in haine de om. Si totusi, tot va veti fi apropiat mai mult decat ati fi facut-o vreodata. 

Nu e niciodata prea tarziu ca sa fie prea devreme pentru a incepe sa scrii asta. Recenzia. A ta sau a celor din jur. A ta si a celor din jur. A ta despre tine. Despre tot ce conteaza. Despre tot ce oricum, la un moment dat, va deveni prea efemer pentru a mai conta. Si totusi, in legatura cu lucrurile efemere, oamenii nu fac multe sau dimpotiva, fac prea multe. Nu conteaza. Tu da afara tot. Oricum nu mai ramane nimic. Ca toate raman aici. Unde tu oricum nu vei mai fi. Si totusi, scrie. Sau rosteste. Sau continua sa imbratisezi tacerea care oricum va gasi, la un moment dat, cel mai bun - sau prost - prilej de a iesi la suprafata. Ma rog sa conteze chiar si atunci, tacerea asta pusa in cuvintele prea mult asteptate sa fie rostite.

Spune-mi, ce ramane cand nu mai e nimic de spus?
Raman toate lucrurile care s-ar fi vrut a fi spuse si nu s-au spus...

Zvacul din noi si nebunia din afara

Si revin din nou la lucrurile care conteaza cu adevarat. Cele despre care nu vorbim niciodata. Cele de care nu avem timp niciodata. Cele care sunt in noi si ne fac sa fim ceea ce suntem. Ne fac sa simtim ceea ce simtim. Ne fac sa actionam cum actionam. Despre adevaratul motor al actiunilor noastre nu vorbim niciodata. Cu nimeni. Nici macar cu noi. De zvacul acela interior rareori avem tihna sa il analizam. Sa il intelegem. Sa il simtim. Despre ceea ce conteaza cu adevarat nu vorbim niciodata. Nici macar cu noi. De unde fuga asta nebuna fata de ceea ce conteaza, de fapt, cu adevarat? De ce ne este asa de frica sa stam fata in fata cu sinele nostru real? Oare ne e frica, frica ca, poate, lucrurile sunt mai bune si mai luminoase decat incercam noi sa credem ca sunt? Ca suntem atat de minunati si divini inca chiar nu avem nevoie sa ne inconjuram cu asa zisele 'drame' din viata de zi cu zi? Ne e asa de frica sa ne bucuram crezand poate ca nu meritam asta? De unde fuga asta nebuna fata de noi insine? Fata de bucurie? Fata de simplitatea si totusi complexitatea vietii? Fata de adevarata noastra natura, aceea de oameni fara chip si suflete fara cod de bare si data de expirare...

Spune-mi, tu cand ai uitat sa razi? Cand ai uitat sa te bucuri si cand ai uitat sa te mai opresti, din cand in cand, din fuga asta continua si nebunia asta in care ne invartim ore intregi, zile le rand, ca sa te bucuri de o simpla bataie de vant? Ca sa te bucuri de un zambet impartasit? Ca sa te asezi pe o banca si sa te uiti la oamenii care trec... Cand ai oferit ultima oara un zambet, din tot sufletul? Cand ai ras cu lacrimi ultima oara si cand ai avut iubirea in privire? Cand ai privit ultima oara cu drag si cand ai strans in brate pe cineva cu atata iubire incat te-ai pierdut in sufletul celuilalt? Cand te-ai privit in ochi si cand ti-ai cerut ultima oara iertare, tie, pentru ca te-ai lasat sa uiti tot ce conteaza cu adevarat? Si daca acum ti-ai aduce aminte, ai avea curajul sa pleci in cautarea zvacului tau interior sau te-ai lasa pierdut in nebunia in care te tot pierzi?...
Fiecare clipa nu-i decat o alta sansa pentru a alege... Tu ce alegi?

destinul unui pui de melc

azi a plouat. a plouat mult. a fost o zi gri şi verde. ai fi putut foarte bine să confunzi această zi cu o banală şi tristă zi de luni. atât de bacoviană şi plumburie a fost. dar nu, nu a fost luni. ar fi putut să fie, de altfel, chiar şi marţi şi totuşi, a fost doar miercuri. o zi de miercuri ploioasă.

de dimineaţă, în drum spre atelier, am salvat un melc. era mai exact, un pui de melc. nu cred să fi văzut până acum puiuţi de melc. era tare drăgălaş. am avut chiar grijă, aşa cum mi-ai spus, să îl mut în direcţia în care se îndreaptă el, nu să îl duc înapoi în direcţia din care a venit [până să îmi atragi tu atenţia referitor la acest aspect, nici că băgam de seamă] era cumva pe centrul aleii, mergea spre înainte, aşa că a trebuit să iau eu decizia pentru el. ahh, mi-e greu să iau decizii pentru mine, d-apoi pentru un pui de melc... într-un moment ca ăsta poţi realiza, de fapt, că viaţa ta poate părea în astfel de situaţii chiar mai puţin importantă decât cea a unui pui de melc. îţi asumi totuşi o responsabilitate pentru fiinţa aia! cu prea multe bagaje în mână, am luat rapid hotărârea de a-l muta în bălăriile din partea stângă. părea oarecum înclinat în direcţia aia. adică, vreau să spun, mergea în faţă, dar uşor spre stânga. e greu să schimbi viteză când eşti un mic melc cu casă în spate. uite-te la noi, oamenii, cât de greu ne mişcăm din situaţii ce nu ne sunt tocmai folositoare, ce să mai vorbim de un pui de melc care abia învaţă să se târască! până la urmă, şi noi - oamenii - abia învăţăm să ne ridicăm şi să ne luăm aripile la purtare. mersul devine astfel un fel de târâre al melcilor când avem posibilitatea de a ne lua zborul...

... l-am pus în spatele gardului verde al mini grădinii de lângă bloc. te face să te simţi un pic dumnezeu al destinului puilor de melci o astfel de situaţie dacă n-ai toţi îngerii acasă. noroc că eu îi am. nu m-am simţit dumnezeu, dar m-am bucurat.

după câteva multe alte ore de lucru, seara s-a lăsat cu şi mai mulţi melci. şi pui de melci, şi mămici de melci, şi tătici de melci, şi bunici de melci. tot felul de melci. vreau să spun că, după ploaia din timpul zilei, melcii au apărut cu mic, cu mare, pe peste tot. toate mărimile! şi mergeau în toate direcţiile. şi aveam din nou mâinile ocupate, şi era acum vorba chiar de melcii noştrii, adică, cei de lângă casă, şi m-am speriat că sunt atât de mulţi, şi poate eram şi o idee obosită şi... nu m-am mai oprit să salvez melcii... nici pe cei mici, nici pe cei mari... cred că seara, până şi dumnezeu se duce la culcare... asta m-a întristat uşor, faptul că nu aveam disponibilitatea de a salva melci. dar am făcut-o senin, ştiind cumva că sunt pe aripi mai bune decât mâinile mele obosite. şi în plus, încerc să-i salvez cât de des pot!

dar prefer să cred că, de fapt, chiar şi aici e mâna destinului. al destinului melcilor, evident! poate că pur şi simplu le era menit să alunece liberi, în toate direcţiile, în ritmul lor propriu. încă mai picură. şi e noapte. şi lumea, de obicei, stă în braţele cuiva la ora asta. sau bea un ceai cald cu miere şi lămâie. sau mângâie o mâţă în timp ce fumează o ţigară şi-l ascultă pe Cash. sau face tot felul de alte chestii, doar de ei şi de noapte ştiute.

mi-e teamă totuşi de câini, să nu îi deranjeze. dar cred că melcii şi câinii sunt prieteni şi uite aşa, gândul ăsta o să mă facă să dorm liniştită la noapte. aşadar, acum melcii sunt cumva nevoiţi să îşi ia destinul în propriile "mâini". şi cred că asta ne dă o lecţie destul de importantă asupra modului în care trebuie să privim melcii. şi oamenii de lângă noi. la o adică, chiar pe noi :) bună dimineaţa. sau noapte bună. depinde de lună. adică, de cât de lunatic e fiecare.

despărţirea de tine este reîntregirea de mine

fiecare despărţire e diferită. fiecare despărţire de tine e altfel. eu sunt altfel, noi ne distanţăm altfel. înţeleg de fiecare dată alte şi alte lucruri. perspectiva e alta. cuvintele nu sunt şi de cele mai multe ori, când sunt, dor. ne dor. mă doare durerea care este-n tine şi mă doare iubirea care a rămas, cumva, întotdeauna acolo.  închisă-n tine. prea rar pusă-n noi. adesea simţită-n mine. iubirea ta, ce stă acolo, mocnită ca un foc în pribegie, un foc de poveste care se stinge uşor şi lent şi dureros - iubirea noastră - care mai moare un pic, de fiecare dată când noi nu găsim drumul spre noi. când tu te pierzi în tine şi eu mă pierd în noi.

aşa este iubirea noastră: un foc de poveste şi ce poveste frumoasă ar fi fost! toate iubirile sunt poveşti şi noi toţi suntem nişte povestitori. unii mai buni, alţii mai puţin buni. unii mai darnici în detalii, alţii mai pierduţi în concret. unii sunt ca bunicii care nu se mai satură de stat la ceas de seară cu nepoţii, alţii ca simpli trecători pe lângă care treci şi - dintr-un motiv sau altul - le întrerupi scurgerea banală a existenţei pentru a le cere o îndrumare spre o anume stradă, primind de la ei o simplă ridicare de mână spre direcţia dorită sau uneori doar o simplă ridicare din umeri. sunt unii povestitori care se folosesc de cuvinte, alţii care se folosesc de emoţii şi alţii care doar povestesc dincolo de cuvinte şi dincolo de ceea ce simt. sunt unii povestitori care povestesc prin tăcerea lor şi mi-ai spune poate că e absurd, că nu ai cum să povesteşti prin a nu spune nimic căci tocmai asta presupune o povestire, un anume fapt, sentiment pus în cuvinte! şi, totuşi, aşa eşti tu. un povestitor tăcut şi necuvintele tale au durut întotdeauna prea rău! şi, totuşi, aşa eşti tu... un povestitor extraordinar al necuvintelor iar eu un ascultător prea doritor de detalii. şi tu eşti rece şi eu mă sting, şi tu taci şi mie îmi vine să urlu, şi tu vrei să rămân dar eu trebuie să plec.

iubirea noastră se stinge, iubire! şi focul mocnit trebuie lăsat să moară. pentru că niciunul din noi nu mai ştie cum să facă focul să crească, să îl transforme într-un foc care ne încălzeşte inimile şi nu într-unul care ne arde pe dinăuntru. prea puţin a durat calea de mijloc şi prea mult a durut după fiecare încercare. şi prea puţin a mai rămas din noi. din ce în ce mai puţin. şi cu toatea astea, eu am ales să mă întorc "acasă". despărţirea de tine nu este decât reîntregirea de mine.