Ar fi frumos ca la sfarsitul vietii sa (ti) se faca un fel de recenzie. A vietii traite. Din perspectiva ta si din perspectiva celor care ti-au fost alaturi. Acelora din jur care ti-au tacut in loc sa iti vorbeasca. A celor pe care nu i-ai inteles niciodata sau care, la un moment dat, erau de neinteles.
O recenzie in care sa fie prezentata varianta ta si varianta celuilalt. Cu tot. Tot ce ai gandit si a gandit, ce ai vazut si a vazut, ce ti-a pasat si ce i-a pasat. Ce a contat pentru fiecare. Ce a iubit. Ce a durut. O recenzie cu toate cuvintele nespuse, dorite de a fi auzite, o recenzie cu toate urletele inabusite si cu toate dorintele neindeplinite, cu toate imbratisarile care se vroiau date si cu toate imbratisarile care se vroiau impartasite.
O recenzie in care sa fie prezentata varianta ta si varianta celuilalt. Cu tot. Tot ce ai gandit si a gandit, ce ai vazut si a vazut, ce ti-a pasat si ce i-a pasat. Ce a contat pentru fiecare. Ce a iubit. Ce a durut. O recenzie cu toate cuvintele nespuse, dorite de a fi auzite, o recenzie cu toate urletele inabusite si cu toate dorintele neindeplinite, cu toate imbratisarile care se vroiau date si cu toate imbratisarile care se vroiau impartasite.
O viata de om spusa de omul de langa tine si viata ta de om, spusa chiar de tine. Puse amandoua, impreuna, cap la cap si traind concluziile de parca ai fi trait viata din ele atunci cand nu au reusit sa fie spuse la timpul lor. E ca si cum ai fi trait, chiar si in concluzii, impreuna, in sfarsit. E ca si cum ai simti conexiunea dintre lucrurile care conteaza cu adevarat chiar si mult dupa ce ele se vor fi consumat. E ca si cum, dupa o viata traita departe de celalalt, desi langa celalalt, apucati, in sfarsit, sa traiti impreuna. In concluzii. Din concluzii. Chiar si intr-o amarata de recenzie despre o la fel de amarata viata in haine de om. Si totusi, tot va veti fi apropiat mai mult decat ati fi facut-o vreodata.
Nu e niciodata prea tarziu ca sa fie prea devreme pentru a incepe sa scrii asta. Recenzia. A ta sau a celor din jur. A ta si a celor din jur. A ta despre tine. Despre tot ce conteaza. Despre tot ce oricum, la un moment dat, va deveni prea efemer pentru a mai conta. Si totusi, in legatura cu lucrurile efemere, oamenii nu fac multe sau dimpotiva, fac prea multe. Nu conteaza. Tu da afara tot. Oricum nu mai ramane nimic. Ca toate raman aici. Unde tu oricum nu vei mai fi. Si totusi, scrie. Sau rosteste. Sau continua sa imbratisezi tacerea care oricum va gasi, la un moment dat, cel mai bun - sau prost - prilej de a iesi la suprafata. Ma rog sa conteze chiar si atunci, tacerea asta pusa in cuvintele prea mult asteptate sa fie rostite.
Spune-mi, ce ramane cand nu mai e nimic de spus?
Raman toate lucrurile care s-ar fi vrut a fi spuse si nu s-au spus...
Raman toate lucrurile care s-ar fi vrut a fi spuse si nu s-au spus...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu