să-ţi povestesc un vis...

astăzi mi-am dat seama de ceva. am realizat, undeva trecut cu mult de miezul nopţii, între o traducere chinuitoare la franceză şi un pic de brânză cu măr care să-mi dea putere şi să mă introducă în starea chic- franţuzistă, că eu habar nu am de cum arată locul în care vreau să îmbătrânesc. să vă lămuresc: unul din visele mele cele mai profunde este să locuiesc, la bătrâneţe (poate şi mai devreme) -  în fine - la un moment dat în viaţa asta, în Franţa. mai precis, în Provence. visez la o tinereţe târzie regăsită alături de moşul meu, sper încă în putere, printre coline întregi de levănţică, pieţe îmbelşugate întinse pe străzi mici şi cotitoare, multă floarea soarelui şi după-amiezi de vară liniştite, petrecute la umbra copacilor.

nu ştiu de unde vine visul ăsta, nu ştiu când s-a înfiripat în sufletul meu sămânţa unei astfel de dorinţe. ceea ce vreau să vă spun, de fapt, este că în noaptea asta am realizat că eu habar n-am cum arată orăşelul Provance, deşi în sufletul meu mi l-am imaginat întotdeauna că fiind genul de oraş liniştit, în care oamenii merg pe biciclete pe străduţe ancestrale şi se salută între ei, organizează picnicuri şi au activităţi culturale; au piaţete în care se poate servi un croissant au chocolate şi un ceai verde şi se pot admira artiştii care debordează de creativitate pe pânzele lor. un oraş al zâmbetelor, al tartinelor, al oamenilor binevoitori şi al dolce far niente… 

aşadar, niciodată nu am fost acolo şi nici nu am văzut vreun documentar. dar am simţit dintotdeauna că locul meu va fi acolo. şi totul a pornit de la două sau trei cărţi poştale (colecţionez vederi, printre altele) pe care le-am cumpărat în grabă, la un moment dat, când am vizitat Franţa. atunci nu le-am prea luat în seamă, îmi plăcea coloritul. credeam că mă vor inspira în redarea lor pe pânză. auzisem de existenţa oraşului Provence şi de celebrele sale câmpuri întinse de un mov superb al lavandei. am ştiut apoi că vreau să o vizitez. 

două-trei vederi, cu un câmp nesfârşit de lavandă, nişte dovleci şi alte fructe şi legume de toamnă pe o tarabă şi o florărie cu multe flori colorate printre care se poate întrevedea şi floarea soarelui. cam atât. atât mi-a trebuit pentru ca, peste ani, să încolţească în mine dorinţa aprigă de a ajunge acolo, de a alerga prin lanurile de lavandă, de a mă regăsi pe mine printre soarele târziu al toamnei de Provence, de a-mi găsi liniştea şi pacea interioară. totul a pornit de la o simplă imagine. am googălit aşadar în această noapte şi nici nu mă aşteptam să găsesc ceva mai prejos în pozele de acolo: oraş pitoresc, de tip medieval, câmpuri infinite de mov, copacul la umbra căruia le voi citi poveşti nepoţilor mei, piaţa de la care voi cumpăra dovleac pentru o plăcintă delicioasă home made by myself (voi fi bătrână atunci şi se presupune că am timp/ am învăţat să fac asta :D) pentru iubitul meu suflet pereche – persoana pe care o voi iubi şi o să mă iubească şi lângă care o să respir până la ultima răsuflare, străduţele înguste pe care voi merge cu bicicleta şi cumpărăturile în pungi de hârtie pe care le voi avea în coşuleţul ataşat, pălăria pastelată şi eşarfa care-mi va flutura în vânt,
florile pe care le voi cumpăra ca să le pictez…

toate astea sunt în sufletul meu, într-un Provance pe care nu l-am descoperit încă, dar ard de nerăbdare să îl iubesc, îndrăgostită fiind deja de tot ce are să îmi ofere… nimic mai mult, nimic mai puţin, nimic mai simplu, nimic mai frumos. visele se îndeplinesc aşa că, de ce să nu visăm?

spune-mi tu, dacă ştii

de ce ajungem să iubim oamenii pe care îi iubim sau pe care i-am iubit? de ce ajungem să iubim în primul rând? care-i mecanismul care ne face să iubim un om şi nu un altul? de ce nu suntem avertizaţi înainte că vom fi făcuţi fericiţi sau vom fi răniţi de cel de care urmează să ne îndrăgostim şi astfel să fim scutiţi de suferinţă? îmi vei spune poate că sunt absurdă şi că e nevoie uneori şi de suferinţă. că ai nevoie de un pic de durere ca să creşti. că lecţiile cele mai importante în viaţa le învăţăm, de cele mai multe ori, prin lacrimi. că trebuie să murim ca să renaştem ca suflete mai învăţate.

poate că aşa şi este. dar, de ce trebuie ca suferinţa să provină de la persoana pe care se presupune că o iubeşti şi te iubeşte? de ce trebuie să se ajungă inevitabil ca lucrurile frumoase să fie într-o clipă uitate pentru o vagă impresie de disconfort, cel mai adesea, nefondată? de ce nu putem să ne bucurăm de bine, de ce trebuie să credem mereu că există ceva care să fie sigur suspect? de ce să căutăm norii în celălalt capăt al lumii când pe cerul nostru există un soare care străluceşte mai frumos ca niciodată? de ce oamenii trebuie să se intorca mereu în trecut? de ce nu poţi să mă iei aşa cum sunt?de ce ne mai chinuim să facem lucrurile să meargă din moment ce, mai devreme sau mai târziu, ajungem să ne facem rău atât nouă cât şi celor din jur... 

pentru plăcerea jocului poate fi un răspuns. pentru că merită să încercăm măcar, poate fi un altul... pentru că e frumos. dar până când?... stau în faţa ta aşa cum sunt, cu tot ce ştiu, cu tot ce cred, cu toate visele, speranţele şi deznădejdile mele... de ce nu mă poţi vedea aşa cum sunt? de ce crezi că trebuie mereu să fie ceva, altceva decât ceea ce vezi?...

"a venit toamna, acoperă-mi inima cu ceva..."

octombrie. ploi mărunte. soare puţin - sau deloc. frig. vânt şi un pic de burniţă. toamnă a venit.

timpul trece, timpul le schimbă pe toate, timpul ne transformă pe toţi. lucrurile se schimbă, oamenii la fel. ne pierdem identitatea prin şirul nesfârşit al evenimentelor pe care nu mai apucăm să le interiorizăm, nu mai avem timp să ni le însuşim. credem că ştim cine suntem. credem că ştim ce putem. credem că ne cunoaştem suficient de bine încât să ne putem anticipa dorinţe/acţiuni/păreri. în realitate, nu ştim nimic. nici despre ce se întâmplă în jurul nostru şi cu atât mai puţin ce se întâmplă cu noi. timpul aleargă atât de repede încât, dacă nu eşti ancorat măcar într-o mică proporţie în realitatea care te înconjoară, rişti să te pierzi într-un haos abisal. cred că aici mă aflu eu. nu am busolă, decât propriile-mi sentimente. nu am o hartă, decât propriile trăiri şi acţiuni. nu am un ghid atotştiutor, am doar oameni dragi în jur şi pe Dumnezeu.
şi totuşi, simt că m-am pierdut, eu pe mine, în lupta cu timpul, cu vremea, cu toţi.

nu sunt aici şi nici acolo, indiferent unde aş fi. rezonez din ce în ce mai puţin cu tot ceea ce odată îmi era familiar şi natural. nu găsesc nici măcar o altă cale care să-mi pară naturală... mă pierd şi mă regăsesc în aceeaşi secundă aici şi acolo. încerc să caut un lait motiv pe care să mi-l însumez şi care, oarecum, să mă aducă cu picioarele pe pământ. nu găsesc nimic, dar am trecut de mult peste disperarea pe care o ai după ce realizezi că realitatea ta nu este la fel cu realitatea din jurul tău. am obosit să mai caut, aşadar cedez. zbor pierdută printr-o irealitate banală şi comodă din care nu vreau/pot să ies. visez, prin urmare...

credem că rămânem la fel şi că oamenii din jur ne aparţin. credem că timpul nu ne schimbă, că vom fi mereu aceiaşi copii care se dădeau în leagăne şi râdeau, aceiaşi adolescenţi plini de emoţii, coşuri şi pubertate, aceiaşi tineri arzând de speranţă în drumul lor spre maturitate. de fapt, cu fiecare gură de aer, ne transformăm. ne schimbăm. ne reînnoim. celula noastră se schimbă. ideile noastre dipar. apar altele. noi nu mai suntem aceiaşi şi prin urmare, nu avem niciun drept să ne aşteptăm ca ceilalţi să rămână la fel...

închidem ochii pentru a-i deschide din nou. ucidem un vis pentru a clădi un altul. tragem aer în piept pentru a-l da apoi afară, lăsându-i propria amprentă. ne culcăm pentru a ne trezi. pierdem un prieten pentru a ne face altul... şi cam aşa merg lucrurile. nu aparţinem nimănui deşi, fiecare din cei cu care interacţionăm are o parte din noi. şi noi, la rândul nostru, avem o parte din ei. şi uite aşa ne contopim în lume unii cu ceilalţi, toţi suntem unul şi... fiecare suntem toţi. să ne iubim, zic.

visele prind viaţă

eu şi dan ne-am pictat visele în noaptea asta pe cearşaf. de fapt, cred că am încercat să fim un fel de co-creatori la îndeplinirea celor mai intime dorinţe pe care le păstrăm adânc, neîmpărtăşite, în suflet. e prima oară când cineva îmi află visele, adică ştii tu, visele alea care contează cu adevărat, care ne definesc ca persoane cu suflet şi raţiune, care pot însemna, de altfel, însuşi raţiunea noastră de a fi ca oameni muritori pe acest pământ, pe care le ţinem, de obicei, ascunse bine în noi (uneori, chiar şi de noi)...

e o joacă de-a noastră care ne face oarecum să fim serioşi în visarea noastră: încercăm să ne atingem visele, dându-le nuanţe de mov sau albastru, încadrându-le într-un timp viitor, sperând şi visând la ele cu ochii deschişi. ne pensulim şi ne murdărim ascultându-l pe Frank, udăm visele cu un pic de vin ca să fim siguri că vor creşte mai târziu, sădim seminţele pentru un viitor îndepărtat, ne imaginăm dorinţe şi le dăm viaţă.

mai strecurăm printre şi un pic de pauză de iubit şi invocat inspiraţia... că doar toţi artiştii au nevoie de muze, nu-i aşa? în cazul ăsta, simpla îndrăzneala de a ne privi sufletele cu ochii deschişi, fără teamă sau eschivări, reprezintă cea mai bună sursă de inspiraţie pentru manifestarea unei nebunii frumoase...

Avem timp - Octavian Paler

Avem timp pentru toate.
Sa dormim, sa alergam in dreapta si-n stanga,
sa regretam c-am gresit si sa gresim din nou,
sa-i judecam pe altii si sa ne absolvim pe noi insine,
avem timp sa citim si sa scriem,
sa corectam ce-am scris, sa regretam ce-am scris,
avem timp sa facem proiecte si sa nu le respectam,
avem timp sa ne facem iluzii si sa rascolim prin cenusa lor mai tarziu.
Avem timp pentru ambitii si boli,
sa invinovatim destinul si amanuntele,
avem timp sa privim norii, reclamele sau un accident oarecare,
avem timp sa ne-alungam intrebarile, sa amanam raspunsurile,
avem timp sa sfaramam un vis si sa-l reinventam,
avem timp sa ne facem prieteni, sa-i pierdem,
avem timp sa primim lectii si sa le uitam dupa-aceea,
avem timp sa primim daruri si sa nu le-ntelegem. 

Avem timp pentru toate.
Nu e timp doar pentru putina tandrete.
Cand sa facem si asta - murim. 

Am invatat unele lucruri in viata pe care vi le impartasesc si voua !
Am invatat ca nu poti face pe cineva sa te iubeasca
Tot ce poti face este sa fii o persoana iubita.
Restul ... depinde de ceilalti.
Am invatat ca oricat mi-ar pasa mie
Altora s-ar putea sa nu le pase.
Am invatat ca dureaza ani sa castigi incredere
Si ca doar in cateva secunde poti sa o pierzi
Am invatat ca nu conteaza CE ai in viata
Ci PE CINE ai. 

Am invatat ca te descurci si ti-e de folos farmecul cca 15 minute
Dupa aceea, insa, ar fi bine sa stii ceva.
Am invatat ca nu trebuie sa te compari cu ceea ce pot altii mai bine sa faca
Ci cu ceea ce poti tu sa faci
Am invatat ca nu conteaza ce li se intampla oamenilor
Ci conteaza ceea ce pot eu sa fac pentru a rezolva
Am invatat ca oricum ai taia
Orice lucru are doua fete
Am invatat ca trebuie sa te desparti de cei dragi cu cuvinte calde
S-ar putea sa fie ultima oara cand ii vezi
Am invatat ca poti continua inca mult timp
Dupa ce ai spus ca nu mai poti
Am invatat ca EROI  sunt cei care fac ce trebuie, cand trebuie
Indiferent de consecinte
Am invatat ca sunt oameni care te iubesc
Dar nu stiu s-o arate
Am invatat ca atunci cand sunt suparat am dreptul sa fiu suparat
Dar nu am dreptul sa fiu si rau
Am invatat ca prietenia adevarata continua sa existe chiar si la distanta
Iar asta este valabil si pentru iubirea adevarata
Am invatat ca, daca cineva nu te iubeste cum ai vrea tu
Nu inseamna ca nu te iubeste din tot sufletul.
Am invatat ca indiferent cat de bun iti este un prieten
Oricum te va rani din cand in cand
Iar tu trebuie sa-l ierti pentru asta. 

Am invatat ca nu este intotdeauna de ajuns sa fii iertat de altii
Cateodata trebuie sa inveti sa te ierti pe tine insuti
Am invatat ca indiferent cat de mult suferi,
Lumea nu se va opri in loc pentru durerea ta.
Am invatat ca trecutul si circumstantele ti-ar putea influenta personalitatea
Dar ca TU esti responsabil pentru ceea ce devii
Am invatat ca, daca doi oameni se cearta, nu inseamna ca nu se iubesc
Si nici faptul ca nu se cearta nu dovedeste ca se iubesc.
Am invatat ca uneori trebuie sa pui persoana pe primul loc
Si nu faptele sale
Am invatat ca doi oameni pot privi acelasi lucru
Si pot vedea ceva total diferit
Am invatat ca indiferent de consecinte
Cei care sunt cinstiti  cu ei insisi ajung mai departe in viata
Am invatat ca viata iti poate fi schimbata in cateva ore
De catre oameni care nici nu te cunosc.
Am invatat ca si atunci cand crezi ca nu mai ai nimic de dat
Cand te striga un prieten vei gasi puterea de a-l ajuta. Am invatat ca scrisul
Ca si vorbitul
Poate linisti durerile sufletesti
Am invatat ca oamenii la care tii cel mai mult
Iti sunt luati prea repede ... Am invatat ca este prea greu sa-ti dai seama
Unde sa tragi linie intre a fi amabil, a nu rani oamenii si a-ti sustine parerile.

Am invatat sa iubesc
Ca sa pot sa fiu iubit

.

what lays underneath

imaginează-ţi că eşti un magician. imaginează-ţi că poţi, doar cu un simplu gând, să creezi lucrurile din jurul tău. că poţi, cu puterea minţii, să muţi lucrurile din loc. imaginează-ţi acum că eşti pe o plajă pustie. pe fundal se aud valuri liniştite ce se strecoară negreşit printre nisipul încă cald. e o noapte de sfârşit dulce de vară, împodobită cu mii şi mii de stele.

imaginează-ţi apoi că simţi vântul. îl auzi cum trece încet pe lângă tine şi îţi oferă fiori de plăcere...
să recapitulăm: eşti doar tu, în mijlocul nopţii, alături de stele, vânt şi valuri. cu tălpile goale, începi să dansezi un dans ritualic pe ritmurile vântului. începi apoi să te joci. trebuie mai întâi să te destinzi. începi să simţi. îţi place. atingi mai puţin vântul acum. dar auzi mai atent marea. închizi ochii şi... îţi imaginezi. îi deschizi şi începi să creezi din gânduri un foc. porneşte totul de la un gând mic, transpus într-o scânteie undeva în aer, în faţa ta. o fixezi cu ochi ageri, dar veseli şi o ajuţi să crească.

cu fiecare zâmbet, creşte. cu fiecare mişcare şi rotire a mâinilor, îşi schimbă forma. cu fiecare gând se extinde... acum ai propriul tău foc, în noaptea care-ţi aparţine. te bucuri ca un copil. flăcările dansează şi ele în aer, alături de tine. te îmbrăţişează. nu mai eşti singur. din scânteia unui gând s-a născut un foc care se transformă în diafanul culorilor înconjurătoare... dansezi. şi lumina e din ce în ce mai puternică. şi tu eşti din ce în ce mai mult contopit cu razele ei. flăcările cresc... şi cresc... şi cresc... până când, în plină glorie a extazului, atinganu-şi potenţialul maxim, se sting încet în calmul nopţii.  te simţi străpuns de o linişte grea. o aşteptai. oboseala trupului te face să te întinzi. cazi pe nisip, te laşi pe spate. te uiţi la stele. zâmbeşti. eşti mulţumit... s-a întâmplat! imagine that.. imagine me...

running from ourselves

nu ne vindecăm niciodată cu adevărat. de nimeni. de nimic. întotdeauna va exista ceva care îţi va aduce aminte. de o dezamăgire anume, de un vis pierdut, de o dorinţă spulberată, de un cuvânt nerostit... de ceea ce ţi-ai fi dorit să fii. de ceea ce ai ajuns. de toţi oamenii care au venit în viaţa ta. de cei care au plecat. de cei pe care nu vrei să-i laşi să plece. sau de cei care îţi doreşti să apară.

în esenţă, nu suntem de fapt decât suma durerilor noastre. închişi în propriile noastre suflete, simţim fericirea şi ni se pare un vis plăcut de dimineaţă târzie. tocmai de aceea poate, nu-i dăm importanţa pe care o merită. tocmai de aceea, o lăsăm să treacă, încercând fiecare să o simţim cum putem... s-o facem să rămână.

fiecare adiere de vânt, fiecare ploaie, fiecare zâmbet, fiecare îmbrăţişare, fiecare dezamăgire, fiecare reuşită, fiecare bucurie, fiecare vis împlinit, fiecare tren pierdut, fiecare ceaşcă de ceai, fiecare iubire... sunt înscrise pe noi. corpul nostru este de fapt acoperit cu fiecare amănunt pe care îl trăim, îl dorim sau îl negăm. le ascundem pe toate sub veşminte colorate şi ne pierdem pe noi printre cusături şi falduri. apoi pornim la drum şi avem pretenţia ca cineva "să ne descoasă" de ceea ce suntem. după, urmează teama că cineva de fapt chiar vrea să o facă. suntem aşa de bine îmbrăcaţi încât nici noi nu ştim de unde să începem să ne regăsim. vrem oare să o facem? cu atât mai mult, vrem oare să lăsăm pe altcineva să o facă pentru noi? ...

tu ştii cine eşti de fapt?