de ce ajungem să iubim
oamenii pe care îi iubim sau pe care i-am iubit? de ce ajungem să iubim în
primul rând? care-i mecanismul care ne face să iubim un om şi nu un altul? de
ce nu suntem avertizaţi înainte că vom fi făcuţi fericiţi sau vom fi răniţi de
cel de care urmează să ne îndrăgostim şi astfel să fim scutiţi de suferinţă? îmi
vei spune poate că sunt absurdă şi că e nevoie uneori şi de suferinţă. că ai
nevoie de un pic de durere ca să creşti. că lecţiile cele mai importante în viaţa
le învăţăm, de cele mai multe ori, prin lacrimi. că trebuie să murim ca să renaştem
ca suflete mai învăţate.
poate că aşa şi este. dar,
de ce trebuie ca suferinţa să provină de la persoana pe care se presupune că o
iubeşti şi te iubeşte? de ce trebuie să se ajungă inevitabil ca lucrurile
frumoase să fie într-o clipă uitate pentru o vagă impresie de disconfort, cel
mai adesea, nefondată? de ce nu putem să ne bucurăm de bine, de ce trebuie să
credem mereu că există ceva care să fie sigur suspect? de ce să căutăm norii în
celălalt capăt al lumii când pe cerul nostru există un soare care străluceşte
mai frumos ca niciodată? de ce oamenii trebuie să se intorca mereu în trecut?
de ce nu poţi să mă iei aşa cum sunt?de ce ne mai chinuim să facem lucrurile să
meargă din moment ce, mai devreme sau mai târziu, ajungem să ne facem rău atât
nouă cât şi celor din jur...
pentru plăcerea jocului poate fi un răspuns. pentru că merită să încercăm măcar, poate fi un altul... pentru că e frumos. dar până când?... stau în faţa ta aşa cum sunt, cu tot ce ştiu, cu tot ce cred, cu toate visele, speranţele şi deznădejdile mele... de ce nu mă poţi vedea aşa cum sunt? de ce crezi că trebuie mereu să fie ceva, altceva decât ceea ce vezi?...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu