să-ţi povestesc un vis...

astăzi mi-am dat seama de ceva. am realizat, undeva trecut cu mult de miezul nopţii, între o traducere chinuitoare la franceză şi un pic de brânză cu măr care să-mi dea putere şi să mă introducă în starea chic- franţuzistă, că eu habar nu am de cum arată locul în care vreau să îmbătrânesc. să vă lămuresc: unul din visele mele cele mai profunde este să locuiesc, la bătrâneţe (poate şi mai devreme) -  în fine - la un moment dat în viaţa asta, în Franţa. mai precis, în Provence. visez la o tinereţe târzie regăsită alături de moşul meu, sper încă în putere, printre coline întregi de levănţică, pieţe îmbelşugate întinse pe străzi mici şi cotitoare, multă floarea soarelui şi după-amiezi de vară liniştite, petrecute la umbra copacilor.

nu ştiu de unde vine visul ăsta, nu ştiu când s-a înfiripat în sufletul meu sămânţa unei astfel de dorinţe. ceea ce vreau să vă spun, de fapt, este că în noaptea asta am realizat că eu habar n-am cum arată orăşelul Provance, deşi în sufletul meu mi l-am imaginat întotdeauna că fiind genul de oraş liniştit, în care oamenii merg pe biciclete pe străduţe ancestrale şi se salută între ei, organizează picnicuri şi au activităţi culturale; au piaţete în care se poate servi un croissant au chocolate şi un ceai verde şi se pot admira artiştii care debordează de creativitate pe pânzele lor. un oraş al zâmbetelor, al tartinelor, al oamenilor binevoitori şi al dolce far niente… 

aşadar, niciodată nu am fost acolo şi nici nu am văzut vreun documentar. dar am simţit dintotdeauna că locul meu va fi acolo. şi totul a pornit de la două sau trei cărţi poştale (colecţionez vederi, printre altele) pe care le-am cumpărat în grabă, la un moment dat, când am vizitat Franţa. atunci nu le-am prea luat în seamă, îmi plăcea coloritul. credeam că mă vor inspira în redarea lor pe pânză. auzisem de existenţa oraşului Provence şi de celebrele sale câmpuri întinse de un mov superb al lavandei. am ştiut apoi că vreau să o vizitez. 

două-trei vederi, cu un câmp nesfârşit de lavandă, nişte dovleci şi alte fructe şi legume de toamnă pe o tarabă şi o florărie cu multe flori colorate printre care se poate întrevedea şi floarea soarelui. cam atât. atât mi-a trebuit pentru ca, peste ani, să încolţească în mine dorinţa aprigă de a ajunge acolo, de a alerga prin lanurile de lavandă, de a mă regăsi pe mine printre soarele târziu al toamnei de Provence, de a-mi găsi liniştea şi pacea interioară. totul a pornit de la o simplă imagine. am googălit aşadar în această noapte şi nici nu mă aşteptam să găsesc ceva mai prejos în pozele de acolo: oraş pitoresc, de tip medieval, câmpuri infinite de mov, copacul la umbra căruia le voi citi poveşti nepoţilor mei, piaţa de la care voi cumpăra dovleac pentru o plăcintă delicioasă home made by myself (voi fi bătrână atunci şi se presupune că am timp/ am învăţat să fac asta :D) pentru iubitul meu suflet pereche – persoana pe care o voi iubi şi o să mă iubească şi lângă care o să respir până la ultima răsuflare, străduţele înguste pe care voi merge cu bicicleta şi cumpărăturile în pungi de hârtie pe care le voi avea în coşuleţul ataşat, pălăria pastelată şi eşarfa care-mi va flutura în vânt,
florile pe care le voi cumpăra ca să le pictez…

toate astea sunt în sufletul meu, într-un Provance pe care nu l-am descoperit încă, dar ard de nerăbdare să îl iubesc, îndrăgostită fiind deja de tot ce are să îmi ofere… nimic mai mult, nimic mai puţin, nimic mai simplu, nimic mai frumos. visele se îndeplinesc aşa că, de ce să nu visăm?