nu ne vindecăm niciodată cu adevărat. de nimeni. de nimic. întotdeauna va exista ceva care îţi va aduce aminte. de o dezamăgire anume, de un vis pierdut, de o dorinţă spulberată, de un cuvânt nerostit... de ceea ce ţi-ai fi dorit să fii. de ceea ce ai ajuns. de toţi oamenii care au venit în viaţa ta. de cei care au plecat. de cei pe care nu vrei să-i laşi să plece. sau de cei care îţi doreşti să apară.
în esenţă, nu suntem de fapt decât suma durerilor noastre. închişi în propriile noastre suflete, simţim fericirea şi ni se pare un vis plăcut de dimineaţă târzie. tocmai de aceea poate, nu-i dăm importanţa pe care o merită. tocmai de aceea, o lăsăm să treacă, încercând fiecare să o simţim cum putem... s-o facem să rămână.
fiecare adiere de vânt, fiecare ploaie, fiecare zâmbet, fiecare îmbrăţişare, fiecare dezamăgire, fiecare reuşită, fiecare bucurie, fiecare vis împlinit, fiecare tren pierdut, fiecare ceaşcă de ceai, fiecare iubire... sunt înscrise pe noi. corpul nostru este de fapt acoperit cu fiecare amănunt pe care îl trăim, îl dorim sau îl negăm. le ascundem pe toate sub veşminte colorate şi ne pierdem pe noi printre cusături şi falduri. apoi pornim la drum şi avem pretenţia ca cineva "să ne descoasă" de ceea ce suntem. după, urmează teama că cineva de fapt chiar vrea să o facă. suntem aşa de bine îmbrăcaţi încât nici noi nu ştim de unde să începem să ne regăsim. vrem oare să o facem? cu atât mai mult, vrem oare să lăsăm pe altcineva să o facă pentru noi? ...
tu ştii cine eşti de fapt?
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu