ţi-am spus că mi se par de nesuportat după-amiezile de duminică?

noapte plină de baloane simple de săpun zburând printr-un oraş trist, care a uitat să se bucure. dezamăgiri obişnuite care nici nu mai trebuiesc luate în seamă. mic dejun de duminică minunat, prelungit, servit la French. întrebare de pus pe gânduri referitoare la "bărbatul ideal". sentimentul că nu există aşa ceva. lipsă de vise. tristeţe.
"trecut prezent. prezent trecut."
 

lumea ar fi mai fericită dacă am face cu toţii baloane de săpun şi le-am lăsa să zboare libere în noapte. mii de baloane care să se bucure de libertate, care oferă zâmbete, care zboară în neant. mii de particule colorate care împrăştie visarea şi veselia dansului lor în aer... oamenii au uitat (cum) să viseze.

să ne bucurăm, zic!

minte haină şi perversă ce eşti - eliberează-mă! lasă-mă să mă bucur, lasă-mă să sper, lasă-mă să trăiesc liberă după bunul plac! nu mă mai încorseta, nu mă mai îngrădi... nu mai face pe nebuna şi nu te mai juca cu sufletul meu. mai bine ia-o la pas alături de tristeţe şi făceţi-vă veacul undeva departe de mine. pentru ca atunci, eu să pot prinde aripi. să zbor. să visez şi să cânt. să mă arunc printre nori odată cu durerea pe care o voi lăsa în urmă... durere ce se va sparge ca valurile agitate la malul molcom şi tăcut al mării. durere care va dispărea precum dispare soarele în asfinţit dincolo de lumea pe care suntem obişnuiţi să o percepem.

să ne bucurăm, deci, lăsându-ne conştiinţa deoparte. să râdem precum copii din tot sufletul şi cu toată dragostea. să lăsăm să treacă prin noi razele fericirii şi să le dăm mai departe. să împărţim zâmbete şi strângeri de mână. să ne bucurăm de o îmbrăţişare...

ps: azi m-am bucurat teribil când am văzut forma unei labe de pisicuţă impregnată pe un ciment odată proaspăt turnat :)

pss: am auzit azi la radio că, pentru o dezvoltare armonioasă, trebuie să iubim 300 de minute pe zi! hai să începem să-o facem... chiar şi cu 2 minute  :))
spor la iubit

pss whatever: azi te iert pentru a mia oară, lăsându-te liber şi mulţumindu-ţi că m-ai ajutat să cresc!

străinul

15 000 de oameni... sau cam aşa ceva. dintre toate sufletele pierdute în neant, a trebuit să ne găsim... tocmai tu, tocmai eu, tocmai acolo. printre mulţimea de oameni. printre căutări nepotrivite ale sinelui, printre nisip şi prea multe unde sonore. erai acolo, aşa cum te ştiam, cred. privirile noastre s-au întâlnit doar pentru câteva secunde şi atât. în rest, nimic. tăcere. eşti un străin. după tot ce a fost, nu mai ştiu nimic despre tine, cel care odată erai tot. am împărţit vise. speranţe. ne-am trezit de atâtea ori împreună. ne-am ţinut de mână şi am suflat în păpădii. şi acum, nu suntem în stare să ne salutăm. acum, trecem unul pe lângă celălalt ca şi când totul nu a fost decât o himeră.

all good things come to an end...

Prin urmare, ieri a fost ultima zi pe care am petrecut-o in Roanne. Alta zi frumoasa si fericita. Ziua s-a desfasurat normal: mic dejun, cursul de franceza impreuna cu pauza de ceai si de soare, masa de pranz, cursul de gatit, cina. Am apucat dupa pranz sa ma mai plimb putin prin oras. Am facut niste cumparaturi, mai multe poze. Am intrat intr-o biserica. Am cumparat ciocolata. Am cumparat un cadou pentru fata lui Mickael ca semn de multumire pentru tot (inclusiv pentru cele doua sticle de vin pe care mi le-a daruit, stiind ca imi place in mod special acel tip de vin si neputand sa il cumpar decat la comanda – comanda care ajunge in cateva saptamani). I-am cumparat si lui Valerie un mic cadou pentru ca a fost extraordinar de dragutza cu mine, pentru ca datorita ei am putut sa invat sa port o conversatie decenta in limba franceza pana la sfarsitul acestei saptamani.

Dupa masa copioasa pe care am avut-o la cina (de altfel, ceva normal pentru meniul de aici), Rene si Mikael ne-au impartit diplomele pentru participarea la cursuri. Am baut inca si mai mult vin si am vorbit franceza. Ne-am luat la revedere. M-am intristat teribil.

Am ajuns in camera si m-am apucat de impachetat. Am inceput sa plang. Nu vreau sa plec. Adica, vreau sa imi vad familia, prietenii, pe gagici – mi-e dor de toti… Dar era atat de bine aici si in sfarsit imi gasisem un scop. Acum, trebuie sa ma intorc… Am adormit cu greu.

[…]

Dimineata trezirea la 7:30. Mic dejun prea putin consistent. Azi am baut si eu prima cacao cu lapte buna de aici. Pentru ca azi am descoperit ca, laptele din cutie pe care il foloseam de obicei era un fel de lapte de soia si cel din carafa speciala era de vaca!!! Simteam eu ca ceva nu e in regula, ca beau o chestie cu gust destul de ciudat, dar am crezut ca e pur si simplu o consecinta a schimbarii mele totale si irevocabile cu privire la gastonomie si la preparatele pe care le voi servi de-acum incolo. Prin urmare, a la petit dejeuner am servit doar cacao si un pic de pain avec coinfetture.

M-am intors in camera si mi-am terminat de facut bagajul. Am vrut sa ma duc sa cumpar vin inainte sa plec pentru ca ieri nu am gasit deschis cand am fost la cumparaturi (de fapt era in timpul programului, cand ar fi trebuit sa fie deschis, dar cred ca erau in pauza pentru ca usa era inchisa si era pus un bilet pe care probabil scria ca suntem rugati sa revenim mai tarziu – oamenii astia cand lucreaza?!?! - ). Asadar, cand gemenii au venit sa isi ia la revedere eram pe terminate cu bagajul. Mi-am adus aminte ca si ei merg spre gara asa ca, dupa ce ne-am pupat si urat toute le chose care se ureaza m-am intros in camera si am realizat ca nu mai am suficient loc pentru vin in bagaj. De fapt, ca nu mai am loc deloc. Mi-am inchis bagajul rapid, am plecat din camera si am inceput sa alerg in graba pentru a ajunge in fata casei pentru a lua taxiul cu ei (aici e o problema destul de mare cu taxiurile, trebuie sa suni sa le rezervi iar de dimineata ii spusesem deja lui Rene ca nu stiu exact ora la care voi pleca; planul era sa eliberez camera, sa imi las bagajele in salon, sa merg pana la magazinul de vin de care mi-a zis Mickael, care era, de altfel destul de aproape de noi si in functie de asta sa rezerv un taxi). Cum we never stick to the plan, am prins taxiul tocmai cand era pe “roata” de plecare, i-am strigat lu Rene care isi luase la revedere sa il opreasca, i-am spus ca vreau sa merg cu ei pentru ca nu mai am loc in bagaj de vin; ne-am luat la revedere. Erau si Paul si Merril acolo care mai raman pentru inca o saptamana. M-a cuprins un pic o stare de melancolie care insa nu a avut timp sa se desfasoare pentru ca eram intr-o mult prea mare graba pentru orice in momentul acela.

In taxi mi-am adus aminte ca imi uitasem la baie un inel pe care tocmai il cumparasem. Nu era de argint sau ceva, nici macar n-a fost scump dar am fost totusi dezamagita – pun suflet in tot ceea ce detin si daca am un lucru insemna ca acel lucru are o parte din mine (din acest motiv sunt atat de trista cand pierd ceva, orice). M-am consolat cu gandul ca n-a fost sa fie al meu.

Am ajuns la gara. Trecuse ceva timp si mai aveam putin de asteptat pana ca trenul sa ajunga. Apoi, dintr-o data, panica totala!!! Mi-am amintit ca imi uitasem branza!!!! Am fot debusolata cateva secunde, nu puteam sa reactionez… Fromgeurile mele erau pe cale sa nu mai ajunga niciodata alaturi de mine!!!!! Mi-am revenit instant si am vrut sa ma duc dupa ele – mai erau inca 15 minute pana pleca trenul, iar urmatorul avea sa fie in 2 ore sau ceva asemanator. Apoi, out of nowhere, mi-a venit ideea sa il sun pe Rene – nu stiu cum, dar cand am ajuns imi notasem numarul lui in telefon; cand am ajuns in Lyon am incercat sa ii trimit un mesaj dar nu a mers asa ca am lasat-o balta. Ma rugam sa mearga de data asta, sa reusesc sa vorbesc cu el. Am avut mult noroc si cred ca cineva acolo sus ma iubeste tare pentru ca am reusit sa vorbesc cu Rene si in 10 minute a si ajuns la gara cu fromagurile mele si cu inelul. Am fost asa de fericita!!! I-am promis ca revin la anul pentru cursurile de patisserie si ciocolata.

Nu am apucat sa imi trag bine sufletul ca trenul a ajuns in momentul in care incercam sa imi iau o apa de la un automat. M-am urcat rapid, m-am asezat pe scaun si incercam sa ma linistesc. Si cautam o solutie pentru a-mi depozita toata branza care nu avea niciun pic de loc nicaieri. Si ma rugam la Dumnezeu sa ma vad ajunsa in avionul de la Munchen catre Bucuresti, caci tare imprastiata si cu capul in nori sunt. Si pe langa toate astea, am si un bagaj enorm de mare si greu de carat! Si o escala de 3 ore, ca sa fie totul complet ca doar nu poti sa treci la desert fara sa mananci branza, cel putin in Franta, nu-i asa?

Din Lyon am mers la aeroport. Bagajul meu este imens si greu. Abia reusesc sa ma dau jos din tren. Pe langa enormitatea de bagaj, mai am si laptopul, o geanta de mana plina – ochi cu te mir ce (si jur ca am pus doar esentialul, strictul necesar)si punga cu toata branza pe care nu am apucat inca sa o bag in bagaj (nici nu vreau sa ma gandesc unde si cum o sa o bag!). Ca femeie e greu sa calatoresti singura – mai ales cand ai foarte multe lucruri de care ai nevoie si de care nu te poti indeparta. Asadar, datul jos din tren: misiune indeplinita.

De ajuns la bus-ul care ma duce la aeroport? Misiune imposibila daca ne luam dupa muuuuultele trepte pe care trebuie sa le cobor pentru a ajunge in statia de autobuz. Norocul meu e ca am un zambet dragutz, care ma scoate din rahaturi si gasesc imediat un jeunne garcon tres gentile care sa ma ajute (de fapt, nu a fost zambetul ci mai mult tupeul meu: domnisorul de care vorbeam mai sus si-a oferit ajutorul unei doamne mai in varsta care se afla langa mine; cum doamna a refuzat, eu, moi, o tanara domnita aflata in mare dificultate, vazand cat de dornic este tanarul mascul sa-i ajute pe cei neajutorati, l-am rugat daca este tres gentle sa ma ajute pentru ca am mare nevoie!). Tanarul s-a conformat; mai mult, a fost atat de dragutz incat mi-a aratat si unde este statia. Si mai mult de atat, cand m-am oprit in mijlocul intrarii de la gara (in drumul meu spre statie), pentru ca trebuia sa imi caut in geanta telefonul care suna intotdeauna in cel mai nepotrivit moment, domnisorul a venit dupa mine sa imi arate exact directia dorita, crezand ca m-am ratacit.  I-am zambit si-am plecat. Am ajuns intr-un final in autobuz, ultima in stilul caracteristic pentru ca ma oprisem sa cumpar o tarta delicioasa care-mi facea cu ochiul intr-o vitrina atat de minunata si frumos decorata, asezata fix in drumul meu, incat era practic o jignire sa trec pe langa ea fara sa o bag in seama.  M-am urcat in autobuz si in sfarsit m-am linistit – trebuia sa imi servesc tarta fara stres. M-am rugat sa ma vad ajunsa in avionul catre Romania (nu intelege gresit: nu vreau sa plec, dar daca tot trebuie sa plec , macar sa ajung sa fac asta, nu? ). M-am asezat langa un tip simpatic. Dar nu atat de simpatic incat sa incerce sa poarte o conversatie pe parcursul drumului. Nici macar nu mai conta. Ca tot am adus vorba, in spatele meu la un rand distanta statea un tip asa de dragutz – primul garcon frumos pe care l-am observat de cand am ajuns aici. Cum spunea iubita mea mica, unele lucruri nu se schimba niciodata – cel putin, nu in punctele esentiale, as completa eu.

Ajung la aeroport cu trei ore mai devreme. Misiunea imposibila de acum? Sa bag cumva (nu stiu cum), undeva (nu stiu unde) branza ca sa pot sa ma imbarc. Asadar, m-am asezat intr-un colt mai retras si am inceput sa inghesui cumva toate bunatatile printre haine si pantofi, creme de corp si sticle de vin, caiete si alte minunatii. Toate pachetele de branza erau impachetate individual si puse impreuna in vid, in doua pungi. Nu aveam multe posibilitati asa ca tot ce am putut face a fost sa le fac loc deasupra cumva si sa ma pun cu fundul pe valiza ca sa o inchid. Cu greu, intr-un final, s-a inchis. Sper sa nu pocneasca pana la Bucuresti. Am rezolvat asadar problema cu branza si am un stres mai putin. Ajung sa-mi fac check in-ul si aflu ca am 11 kile in plus la bagaj pentru care trebuie sa platesc 120 de euro! Am vrut sa fac economii si sa imi pastrez banii sa plec la concertul lui Cohen din Florenta luna viitoare asa ca, din fericire mai aveam bani la mine. Asta pentru ca oricum mum se mirase atat de mult cum de mai am eu bani (sa ne intelegem: eu oricat de multi sau de putin bani as avea imi este practic imposibil sa ma introc cu ei acasa, a se vedea chiar exemplu de fata, cel mai bun – am vrut sa ii pastrez dar nu s-a putut! Tot timpul intervine ceva! Nu-i nicio problema insa, m-am obisnuit.)

Las asadar bagajul, trec cu greu de poarta de imbarcare – pentru ca, bineinteles, incep sa piuie toate bratarile si margelele si mai stiu eu ce de pe mine si pune-te si da-le jos si treci din nou si iar piuie si stai la pipait manual apoi la scanat cu aparatul, apoi arunca sticla din geanta de care ai uitat… si pe deasupra filtreaza si in franceza cu tipi de-acolo care se faceau unul pe celalat casanova pana cand unul dintre ei m-a lamurit ca el e insurat si ca pot sa vorbesc doar cu colegul lui de parca mie tocmai d-asta imi ardea acum si tot asa ... prin urmare, trec de poarta de imbarcare, reusesc sa ma pun pe asteptat la cafeneaua de langa si ma gandesc ca am nevoie urgent de un ceai verde. Am ajuns printre primii calatori asa ca ma pot relaxa in liniste. Avionul a avut o intarziere de o ora. Am ajuns in Lyon. Apoi alta ora de intarziere pana in Romania. Intr-un final ajung acasa, in Bucuresti. Ajung fizic vorbind caci, sufletul meu este departe… a ramas la sute de kilometrii distanta, printre branzeturi si ciocolaterii…

Jeudi jour 4

Zi linistita si somnoroasa. Am cam ramas in urma cu somnul aici. Dorm putin, dar nu ma simt prea obosita. Poate doar dimineata e mai greu. Azi dupa cursurile de franceza m-am plimbat prin oras. Am vrut sa inchiriez o bicicleta dar nu am reusit: magazinul intra in vacanta. Si era singurul din Roanne de unde puteai inchiria biciclete. Am prins o perioada cam proasta pentru turism – august – aici toata lumea are vacanta in perioada asta. Pe langa faptul ca magazinele sunt inchise in timpul pranzului cam 2 ore pentru pauza de amiaza. A, si ziua de luni e considerate zi libera, nimeni nu munceste. De aceea, poate, am si avut luni senzatia ca sunt intr-un oras parasit!! Imagineaza-ti ca nu am putut sa intru sa cumpar nici macar o bomboana pentru ca nu aveam de unde!! C’est un catastrophe! … Azi am aflat ca francezii sunt destul de pesimisti ca si popor, cu tot cu “via” lor traita “en rose”. Ca se plang tot timpul si ca totul li se pare catastrophic. Ca lucreaza cam 30 de ore pe saptamana dar vor sa fie platiti ca si cand ar lucra mai mult. Ca au timp liber pentru ca lucreaza putin, dar nu au intotdeauna bani sa faca ceva in timpul asta liber, cum ar fi,  sa plece in vacante (cel putin cei de aici). Ca la ei nu exista conceptul de club “after hour”. Si ca au auzit de trupa O-zone. Am aflat de asemenea ca sunt destul de rezervati cand vine vorba de vietile lor personale si ca ii deranjeaza, sau cel putin li se pare ciudat comportamentul americanilor care este atat de deschis – de la bun inceput - fata de cei din jur (ii deranjeaza mai ales intrebarile directe si indiscrete pe care le pun despre viata privata). Dar, dupa ce te lasa sa te apropii de ei, francezii sunt tres des amis.
 

Deci, dupa un sufflee tres tres bon avec avocado in sos de habar n-am ce, alaturi de un fel de orez amestecat cu legume, morcovi si salata (pour le placer de les yeux) si nelipsita branza de care mi-e imposibil sa ma despart, am luat-o la picior prin Roanne. Am gasit, in sfarsit, un magazin cu super bunatati deschis si evident nu am ezitat sa imi cumpar ceva bun – o tarta cu fructe magnifique. Si o prajitura cu ciocolata, biensure. Le-am luat la pachet pentru ca e practic imposibil aici sa mai poti manca ceva pe langa cele trei mese regulate de la scoala. Dar nu era “moi” daca nu intram sa cumpar ceva bun si daca nu salivam in fata tuturor bunatatilor posibile cu ciocolata, fructe, creme si alte creatii divine. M-am plimbat ce m-am plimbat, am facut poze, am intrat in cateva magazine. La fel de evident ca si cu boulangeria de mai deveme am intrat si in L’Occitane (pentru necunoscatori, un fel de Meca frantuzeasca in domeniul produselor rafinate si scumpe de ingrijire a corpului). Mi s-au parut toate super scumpe dar nu puteam sa plec cu mana goala asa ca mi-am luat un petit savon la 3 euro. Plus ca mi-au dat si o punguta dragutza, frumos colorata, din hartie. Pur si simplu iubesc pungutele mici, din hartie, colorate frumos! Tres tres chic! Je l’adore!
 

Nu am apucat sa vad prea multe “obiective turistice” (a se citi biserici, cafenele, singurul muzeu care exista in oras si piata centrala) pentru ca eram pe mare graba sa ajung la magazinul de fromageuri fine pe care mi l-a recomandat Mickael. Trebuia sa ne intalnim acolo, sa venim impreuna spre scoala pentru cursurile de gatit. Asa ca m-am grabit cat am putut sa ajung direct la magazin, unde, bineinteles a trebuit sa astept pentru ca abia se pregateau sa il deschida (era 15:30... pauza de masa… in conditiile in care inchid pe la 17!!! … sa tot lucrezi in Franta). Am stat cam jumatate de ora in magazinul de branzeturi. Desi aveam lista cu numele celor care imi placeau, nu m-am putut abtine sa nu imi scurg privirile si printre toate celelalte branzeturi cu nume ciudate si frumos impachetate. In final, m-am intalnit avec la chef. Cred ca nu m-a crezut in toate facultatile mele mentale cand a vazut ca am cumparat fromage-uri de 100 de euro. M-a intrebat crispat, intr-un mod prietenos, daca toate sunt pentru mine. M-am eschivat si i-am spus jovial ca sunt pentru familie si prieteni (ca doar nu era sa ii zic: “da, am luat una-doua pentru prieteni si restul pentru mine pentru ca sunt absolut disperata dupa branza asta, ca nu exista nicio alta branza la fel de buna in toata lumea, ca vreau sa imi petrec intrega viata de-acum inainte mancand branza, band vin, plimbandu-ma cu bicicleta si pictand peisaje nebune de vara!!!”). I-am zis ca maine ma duc sa cumpar vinul pentru branza si mi-a arata un magazin foarte fain in apropierea scolii. Cred ca va trebui pana plec sa mai cumpar o valiza speciala pentru mancare, vin si ciocolata (cum e o vacanta educativa care are scopul de a-mi deschide apetitul – care deja e suficient de mare (as spune ca a atins cote alarmante!!!) - spre cultura gastronomica franceza, mancarea e cea mai inteleapta decizie pe post de suvenir).
 

Asadar m-am intors impreuna cu Mickael la scoala pentru cursurile de gatit. Nu stiu cum se face, dar iar am ajuns ultima. Eu si Ian am fost le surchefs (adica un fel de ajutor de bucatar). Pot spune ca azi chiar am muncit din greu la cursuri; dar ne-a distrat pe masura. Si cred ca voi reusi sa fac si acasa niste chestii pe care le-am invatat in seara asta (nu va spun exact ce, ca sa fiu sigura ca veniti sa vedeti ce am invatat sa gatesc). Cet soire am avut parte de compania unui cuplu francez care ne-a ajutat la prepararea cinei – Paul si Dominique. Foarte simpatici, un cuplu in varsta care adora sa gateasca si in plus, le place sa interactioneze cu tot felul de oameni si culturi. Scoala ofera si astfel de cursuri pentru cei care locuiesc in oras: oamenii vad meniul pe internet si se pot inscrie la ore de gatit pentru ziua in care vor sa invete sa faca quell-que chose. La final, pot lua mancarea acasa sau o pot servi la cina cu cei din scoala. E o activitate destul de frumoasa, cum spuneam, francezii au una din culturile in care oamenii nu-si ucid viata sociala doar pentru ca au imbatranit. Asta insemana self-respect si avem din plin ce invata de la ei!
 

In meniu din seara asta am avut: millefeuille de legumes et vinaigrette balsamique, brochette de veau et caramel de sesame, galettes parmentieres si croustillant de fruits rouges et coulis de kiwi. In traducere libera: un aperitiv de legume, salata si sos aromat de otet avec balsamique, frigarui de carne de vitel in sos de caramel si susan (deeeeliciiioooosssss) alaturi de cartofi rotunzi (piure initial, prajit ulterior !!! stiu, e o nebunie, dar… c’est le francaise!), iar la desert sos de kiwi, capsuni, fragi si inca un tip de fruct care imi scapa acum (ti-am zis ca mananc tot felulri de lucruri care nu stiu cum se numesc!!!) asezate comfortabil in ceva asemanator cu cornetul de inghetata. In seara asta, o specialitate de-a lui Mickael. Nu, nu am murit si am ajuns in Rai, in Raiul bunatatilor – sunt doar la Ecole de Trois Points… Aa, si, bineinteles, branza. Nelipsita branza.
 

Dupa cina, Mickael m-a invitat in oras. Am iesit la une coup de champagne, ca doar suntem in Franta si am discutat toata seara despre francezi si obiceiurile lor, despre fetele lui – ziua uneia (pentru ca are 3, printre care doua gemene) a fost chiar azi, am vorbit despre vinuri si despre cum vrem sa imbatranim, despre quiche lorraine si despre faptul ca nu vorbeste cu sora lui, nici cu maica-sa (la 15 ani i-a pus bagajul in brate si i-a zis sa plece fara niciun motiv, fara nicio explicatie; de atunci nu a mai vazut-o decat o data, acum 5 ani, la inmormantarea tatalui sau…). Mi-a povestit un pic despre firma lui si despre ceea ce face. Mi-a spus reteta de la sosul de caramel cu susan din seara asta, dar am uitat-o. La final, am cazut de comun acord ca vom fi vecini la batranete, pe undeva prin sudul Frantei, Provance sau ceva asemanator… Mi-a dat chiar voie sa intarzii maine 30 de minute la cursurile de gatit in caz ca nu apuc sa vizitez tot ce mi-am propus. Imi pare un tip cu suflet mare. M-a lasat acasa. Apropos, stiai ca francezii nu au in dictionar o formula pentru a spune”imi place?”… Si ca se folosesc de verbul “a iubi” (J’aime) pentru a expima ceva care le place? Ca daca le place ceva foarte foarte mult tot verbul “a iubi” e folosit (J’aime beaucop)? Ca mai presus de verbul “a iubi” pentru exprimarea unei placer, e doar verbul “a dori” (j’adore) ? … Nu-i asa ca e minunat? . . .
 

Acum e tarziu. Maine ma asteapta vinul si ciocolata. Si poate o noua valiza :D  

Bonne nuite touts!

Mercredi Jour 3

Este mijlocul saptamanii, evident. Aici la Ecole de Trois Ponts, francezii cred ca este momentul perfect pentru o pauza de relaxare. Ceea ce s-a si intamplat. Asadar, azi am facut doar cursurile de franceza dimineata, avand libera toata dupa amiaza pentru odihna, pentru excursii, pentru visitat orasul sau imprejurimile. Drept urmare, dupa pranz am plecat cu Paul, Merrill si Amy intr-o plimbare prin orasele din apropierea Roannei. Avand o masina inchiriata, a fost mai usor sa ajungem. Valerie ne-a aratat cateva orase medievale pe harta. Asa ca am pornit la drum. 

Ne-am plimbat toata dupa amiaza prin orasele medievale ascunse de muntii batrani ai Frantei. Drumurile serpuite au fost indrumatorii perfecti pentru cunoasterea unei lumi de mult uitata pentru oamenii secolului XXI. Am fost cuprinsa de sentimente minunate. Am decoperit locuri neatinse de timpurile moderne, locuri populate de oameni deschisi cu suflete curate, oameni linistiti si primitori, oameni care traiesc in perfecta armonie cu lumea din jur, cu natura si cu Dumnezeu. Personaje precum cele din romanele de mult scrise, din locuri singuratice si linistite. Peisajele sunt incredibile. Paduri bogate si verzi. Drumuri lungi care aluneca spre orase de poveste, cu castele care isi poarta inca istoria pe ziduri si biserici atinse de tenta vremii. 

Ajungem in primul oras, Haon-le-Chatel, aflat la o distanta de 20 de minute de mers cu masina fata de Roanne. Aici pare ca timpul a stat pe loc. Cobor din masina si ma las purtata de timp in trecut. In vremea regilor si a printeselor, in vremea arcasilor si cavalerilor, in vremea cand onoarea oamenilor era mai presus de orice. In vremea in care, domnii plecau curajosi la razboi si domnitele ii asteptau acasa cu nerabdarea unui copil care abia asteapta sa-si desfaca cadourile de Craciun. Casele inca sunt construite in stilul vechi al cetatii. Stradutele sunt inguste si par a fi un labirint care te poarta usor printre zidurile daramate care inconjoara cetatea. Sunt flori peste tot. Soarele arunca din cand in cand cateva raze blande peste intreg orasul. Istoria a castigat o lupta importanta cu timpul.

Ne-am indreptat apoi catre alte doua orase la fel de frumoase, Ambierle si Crozet. Aceleasi imagini spectaculoase, tot atat de putini oameni dragutzi pe strada. Aceleasi magazine inchise si aceleasi ziduri ingreunate de timp. Pare un loc perfect in care sa imbatranesti. Mancam o inghetata la un petit restaurant dupa care ne indreptam spre casa. Am vrut sa vizitam fabrica de ciocolata – la bonboniere - dar este, bineinteles, inchisa. Pe aici cam toata lumea e in pauza in timpul pranzului, deci majoritatea magazinelor sunt inchise (chiar si farmaciile). 

Chef Mickael ne-a pregatit azi o cina speciala - o reteta noua, delicioasa. Se vede ca luna sta de doua zile in taur. Tot ce fac este sa mananc si sa beau. Mult. Multe. De toate. Ahh, mon dieu! Azi am descoperit melanjul extraordinar dintre branza si vin! Ambele… mancate impreuna… in acelasi timp… Ce emotie! Ce traire interioara! Ce trezire dulce a simturilor! Ce simfonie perfecta! Si cand te gandesti ca unii isi gasesc fericirea in masini scumpe si in suflete intoxicate de botox… 

Maine am de gand sa cumpar beaucoup de fromage. Et de chocolate. Aveam de gand sa inchiriez o bicicleta, dar nu stiu exact ce-o sa fac. Vreau sa ma plimb prin oras. Vreau sa vad oameni. Vreau sa fac poze. Vreau sa descopar. Vreau sa nu mai plec de aici. 

Maine la cina vom avea 2 invitati francezi. Am uitat sa iti spun ca, marti la cursurile de gatit am fost insotiti de un domn francez care locuieste in oras. A fost ziua lui si sotia sa i-a facut cadou o seara de gatit la scoala pentru ca ii place sa prepare mancarea. Nu-i asa ca e minunat? Nu-i asa ca oamenii astia chiar stiu sa se bucure de viata? Chiar isi fac timp sa fie draguti si amabili? … Ehh… Lumea ar fi mai buna daca toti ar descoperi branza si vinul... si, bineinteles, ciocolata! 

Ma simt mai frantuzoaica ca niciodata. Bonne nuite cherry!

Mardi Jour 2

Trezire crunta dupa 3 ore de somn… da, este incredibil cum barbatii reusesc intotdeauna sa ma tina treaza chiar si atunci cand sunt la distante considerabile fata de mine. A nu fi interpretata intr-un mod pozitiv sau negativ aceasta afirmatie! E doar o constatare a ceea ce s-a intamplat. Dar sa nu lasam aceste mici detalii sa intervina in povestea noastra.

Asadar, ma dau cu greu jos din pat. Ma tarasc pana la baie si incerc sa ma pregatesc pour le petit dejeuner. Ca si ieri, lapte cu cereale, suc de portocale si in plus, pain aux chocolate!!! Viva la France, viva la chocolate!!! Incepem cursurile de franceza si tin sa mentionez ca deja incep sa ma exprim in fraze consistente. Vocabularul lor contine multe cuvinte asemanatoare cu cele romanesti (par example: azi am aflat ca celebra “furculision” este de fapt “fourchette”). Ma descurc binisor si asta ma incurajeaza enorm. Ma face sa vreau sa invat pe zi ce trece tot mai multe cuvinte pentru a-mi putea exprima gandurile si ideile. La o adica, sunt asa o tipa care vorbeste mult incat mi-e practic imposibil sa nu vorbesc chiar si in situatia in care nu stiu limba! Paradoxal, nici macar asa nu pot sa tac.  Si asta e un plus de ambitie in cazul de fata. Am cerut chiar si tema in plus: asa student silitor mai rar gasesti! Devine interesant pentru ca la orele de franceza deja putem purta conversatii, putem pune intrebari si putem da raspunsuri. Unele mai bune, altele mai proaste, dar e totusi un inceput bun pentru a doua clasa de franceza zic eu.

O noua zi, o noua posibilitate pentru a degusta minunata gastronomie frantuzeasca! Mon dieu, c’est magnifique! Am mancat lucruri pe care nici macar cu gandul nu vroiam sa le gust. Lucruri ale caror nume nici macar acum nu le stiu. Dar inca n-am murit. Se pare ca nu sunt alergica si nici bube nu mi-au aparut. A, si nu, nici macar nu imi fac probleme referitoare la colesterol asa cum fac americanii prezenti la masa (nici macar in gluma nu imi pun problema)…

Azi la pranz am mancat un quiche minunat, delicios! Nici macar nu imi mai aduc aminte bine ce alt fel de mancare am avut in farfurie (ceva salata cu mixt de legume taiate cubulete si un sos – pt detalii a se vedea poza). Dupa masa, nelipsita branza. Toate cele 4 tipuri pe care le-am avut cu o seara inainte. Fara “alt” desert. Francezii astia au o problema cu branza si asta este evident. Valerie, profesoara mea de franceza ne-a marturisit ca primul lucru de care i se face dor cand calatoreste este branza!!! Cum sa iti fie dor de branza??!! Anyway, les frances…

Evenimentul tres important al zilei a fost o intalnire extraordinara cu o pictorita din zona. Lasand orice fel de gluma deoparte, toata intalnirea a fost minunata. Valerie, stiind ca ma pasioneaza arta mi-a propus sa ma intalnesc cu cea care pictase tabloul din salonul de servit masa. Agnes, pentru ca asa se numeste artista – Agnes Berlingieri ( http://www.facebook.com/profile.php?id=100000582995522&ref=search / http://ab040864.canalblog.com/ ), locuieste la 10 minute de mers pe jos fata de locul unde stau. Cred ca are in jur de 40 si ceva de ani. M-a primit incantata la ea acasa, desi eu nu vorbesc prea bine franceza, ea nu vorbeste prea bine engleza. Dumnezeu stie cum ne-am inteles in cele 2 ore pe care le-am petrecut cu ea si in care am vorbit despre atatea... Si, pot spune ca am inteles destul. Am stat de vorba la ea in atelier. Are un apartament in care locuieste si lucreaza. Nu pare genul de artista bogata (un pleonasm chiar si pentru Franta, unul dintre cele mai mari leagane ale artei de sute de ani). Nici genul de artista genial-nebuna care face gesturi ciudate. De fapt, e o prezenta tare placuta. Am servit ceaiul impreuna si am vorbit toata dupa-amiaza despre arta. Am impartit idei, pareri si credinte. Avem aceeasi perspectiva asupra artei, desi operele ei sunt inclinate mai mult spre cubism – forme – culori, Picasso si Kandinsky. Eu sunt mai mult cu impresionistii, Van Gogh, Monet, peisaje, Klimt. 

Asadar, am vorbit despre tablouri si culori, despre felul in care isi gaseste inspiratia si despre lucrurile care o inspira, despre scaunul reciclat de la gunoi pe care am stat si care arata tre chic reconditionat de ea si intreg ciclul de lucrari numit “paradisul pierdut “la care lcreaza de 3 ani si care este inspirit de legatura primordiala a omului cu natura si intreg universal inconjurator. Am observant ca francezii sunt forte atenti la mediul in care traiesc - cel putin acestia cu care am intrat in contact. Recicleaza, apreciaza lucrurile pe care natura le ofera si, in general, incearca sa traiasca in armonie cu legile nescrise ale mediului natural. I-am impartasit cu Agnes unele dintre credintele mele cele mai personale despre arta pentru ca se pare ca sunt asemanatoare cu ale ei. Am vorbit despre Franta si despre francezi. I-am povestit un pic despre Romania si despre cum este privita arta la noi in tara. Am vorbit chiar si despre Italia, ea avand originile pe undeva prin partea de sud (dar este nascuta in Franta). Mi-a povestit cat de greu este pentru o femeie singura, fara copii sa traiasca acolo si cat de multa libertate ii ofera Franta, locul unde poate sa traiasca cum vrea, unde nimeni nu judeca pe nimeni dupa felul in care aleg sa traiasca. In definitiv, asta este lucrul cel mai important: sa traiesti cum vrei si sa-i lasi pe ceilalti sa traiasca cum vor, pentru ca la final viata iti apartine si nu poti da vina pe nimeni  altcineva decat pe tine daca nu ai trait-o asa cum ai ales prin libera decizie. Cel mai important lucru de care trebuie sa tinem seama cand vrem sa cunoastem o noua cultura este ca nu avem voie sa judecam. Nimeni nu stie ce e mai bine pentru noi decat noi insine. Asadar, trebuie sa traim in concordanta si in armonie cu legile noastre interioare. Pe scurt, ar trebui sa fim mai atenti la sufletele noastre si la ceea ce isi doresc si nu sa ne uitam in stanga sau dreapta sa vedem daca e bine sau nu ceea ce vrem cu adevarat sa facem, moral sau imoral pentru cei din jur.

La final, am facut poze atelierului. I-am facut si ei cateva poze cu tablourile. A fost extrem de incantata. Ne-am lasat numerele de telefon. M-a invitat sa revin. Mi-a spus ca vorbesc destul de bine franceza pentru cineva care a inceput sa studieze limba cu doua zile in urma (a fost dragutza doar, zic eu). Am vorbit chiar si despre o posibila expozitie impreuna, aici, in Roanne. Mi-a spus ca pot oricand sa revin la ea daca vreau sa mai vizitez Franta. Una peste alta, ne-am inteles de minune. Am facut schimb de informatii culturale destul de pretioase. Si, ceI mai important, in final, pot spune ca mi-am facut rost de o prietena minunata. Ceea ce ma face sa trag concluzia ca, in definitiv, ca si fiinte umane, pline de constiinta prea putin folosita, cuvintele sunt in mare parte de prisos. Intr-un procent destul de ridicat, in existenta noastre comunicam  de fapt cu sufletul … si ascultam tot cu el – am avut exemplul cel mai potrivit. Emotiile ei era emotiile mele; perspectiva ei era perspectiva mea – si pe cuvant ca, aceste marunte cuvinte sunt de prisos pentru a putea expima ce simteam atat de bine amandoua. Asadar, sa luam aminte: ochii si sufletul vorbesc mai bine decat gura!

M-am intors spre Ecole des trois Ponts cu 15 minute inainte sa incep cursurile de gatit. Tot drumul am ramas fascinata cu gandul la Agnes si la lucrarile ei. Am fost intr-o visare totala si uite asa, am intarziat din nou la cursurile de gatit - numai 5 minute – dar suficiente pentru ca Mickael sa inceapa sa ma strige (Alex, Alex!) din fata usilor deschise ale bucatariei.

Azi a fost o zi linistita la gatit in mare parte pentru ca nu am fost foarte incantata de ce urma sa preparam.  In meniul de azi am avut, pompos fiind spuse: tarte de radis rose et chevre frais, ravioles de crevettes emulsion a la citronnelle, pate a pates si mon preferre, crème brulee a la pastille de Vichy. Am taiat ridichii, muuulte ridichii. Am invatat sa fac flori si fluturi din castraveti. Totul a fost minunat pana cand au aparut pe masa crevetii. Roz, portocalii si cu un pic de alb, cu mustatile lor (ca ale unui Dali ravasit de somnul greu de dupa masa) si alte membre albe care le atarnau, ochii negrii iesiti din orbita, morti de mult probabil dar cu o aparenta atat de vie, gata pregatiti pentru “dezbracat” (pentru ca asta cred ca au facut cei care s-au incumetat sa puna mana pe ei). Ian (fratele geaman) si Merrill au avut grija de acei monstrii marini care se prefaceau atat de inofensivi. Am preferat sa stau deoparte si cand situatia a devenit de-a dreptul scarboasa, am servit un pahar de vin rose si am preferat sa asist la pregatirea aluatului pentru creaturile de mai sus. Am iesit apoi in asa zisa gradina din mijlocul vilei, unde Mickael ne-a aratat micile lui plantatii de plante aromate – totul aici e natural! Am mirosit, am luat probe si ne-am intors la crevetii nostrii morti de-a binele si taiati pe din doua la propriu. La final, am aflat si cu ce se face adevarata crema brulee: budinca preparata normal si la sfarsit zahar brun pus pe deasupra si dat foc – asta a fost fun : ) si bun de mancat. Si, biensure, inainte de desert am servit le fromage - in seara asta doar fromage Blanc, un fel de branza care vine din regiunea Seine – Loarre si care este o branza usoara amestecata cu iaurt. Se serveste fie cu marmelada si zahar (da, ai citit bine: branza cu zahar) fie cu sare, piper si usturoi. Ca sa fac treaba cum trebuie de la A la Z, am mancat ambele combinatii, incepand cu cea dulce. Stomacul meu da dovada de o uimitoare rezistenta: nu mi s-a intamplat nimic. De fapt, daca stau bine sa ma gandesc, sunt mult prea constipata de la cat de multe chestii ciudate mananc. Bineinteles, asa cum le place francezilor sa o faca, totul e servit alaturi de vin alb si rosu. Incepe sa imi placa chestia asta cu vinurile si fromag-urile. I could live like this!

Deci, o zi plina si interesanta, trecuta cu brio desi am dormit doar 3 ore jumate cu o noapte in urma. Nici nu m-am simtit obosita. Informatii noi? Am aflat azi de exemplu ca, francezii nu se scuza cand se ridica de la masa – nu dau explicatii si nici nu au o expresie pentru a multumii pentru masa servita. Am aflat ca fratii, Ian si Isabella, mai au doua surori – ca sunt americani, dar locuiesc in Londra. Si au 15 ani. Apropos, sunt destul de destepti. Am stat langa Ian la cursul de gatit. M-a intrebat daca sunt fotograf (eram cam singura care facea poze in disperare pe-acolo) si m-a intreabt ce anume vreau sa ma fac cand ma fac mare… M-a inchis cu chestia asta! Cum sa ii explic unui copil de 15 ani ca esti mare si cu toate astea nu stii “ce vrei sa te faci”. Mi-aduc aminte ca, la varsta lui, ma vedeam maritata si cu copii la 21 de ani. Si acum am 22 si nici macar nu stiu ce meserie m-ar face fericita in viata asta. Cum sa-i explic eu lui ca, de fapt, viata alege sa te duca in locurile in care trebuie sa fii si te pune sa faci ceea ce esti lasat de la cineva mai presus de tine sa faci?! Nu i-am explicat nimic bineinteles, i-am dat un raspuns aleatoriu, dar toata scena asta mi-a deschis multe semne de intrebare…

Intre timp, s-a facut noapte, maine iar la 7 30 up, trebuie sa imi fac si mon devoire, asa ca bonne nuite mes amis!

mon arrive en France

Intr-un final am ajuns in Roanne dupa o escala la Munchen, o plimbare cu busul de la aeroportul Lyon catre gara din Lyon si inca o ora si ceva cu trenul din Lyon pana in Roanne.

Franta m-a intampinat mohorata si ploioasa. Cu coafura semi-ravasita, am ajuns in Roanne, un orasel nu atat de mic pe cat credeam si destul de dragut. Inca mai ploua cand am ajuns cu taxiul de la gara la Villa Beauliue – Ecole des Trois Ponts. Evident toata lumea era prezenta. Am fost ultima persoana care a ajuns. Dar la fel de evident, sunt obisnuita. Nu m-am dezmeticit prea bine dupa atata drum si toate mijloacele de transport pe care le-am schimbat ca Rene m-a si asezat la masa si a facut prezentarile. Rene este directorul scolii, un francez destul de tipic, care nu isi arata exact varsta desi cred ca este una destul de inaintata. Tin sa mentionez ca toata lumea era adunata in salonul de servit masa. Toata lumea trebuie sa vorbeasca in franceza desi majoritatea abia daca pot pronunta cateva cuvinte. Cei mai multi inteleg limba, deci ar trebui sa fie mai usor.

Nici nu am apucat sa ma obisnuiesc cu termenul de gastronomie ca am si ajuns sa gust tot felul de preparate noi si neobisnuite pentru meniul meu din fiecare zi. Am inceput cu un aperitiv ciudat care nu stiu exact in ce consta – servit intr-un pahar mediu, cu sos de otet si mustar si... alte ingrediente amestecate cu ceva legume. A urmat apoi celebrul ratatouille – care nu mi s-a parut genial, nu pentru gusturile mele cel putin - asezonat cu o friptura tare buna. Acesta a fost felul principal. Am continuat apoi celebrele fromage-uri frantuzesti. Ulterior, am aflat ca branza este o parte tres important din gastronomia frantuzeasca si nelipsita din meniurile de zi cu zi (so help me God). Am gustat patru tipuri de branza din 4 locatii diferite din Franta: le brillat – savarin, le sechon, la Brique des causes si celebra Roquefort. Am terminat cu desertul, ceva mai uman si mai comestibil, prajitura cu pere si ciocolata. Toate acestea au reprezentat o introducere cred in ceea ce va urma saptamana asta.

Tot acum am aflat ca Franta este impartita in departamente si regiunile subordonte acestora. Fiecare regiune este numerotata in functie de litera cu care incepe (A este prima etc.). Un mic pont culinar: branza Roquefort se mananca cu paine (de fapt, toate tipurile de branza sunt servite cu paine) si in timpul consumului se recomanda servirea unui vin rosu pentru un melanj extraordinar al gustului (a se vedea filmul Ratatouille pentru mai multe detalii referitoare la senzatii tari, in care ala micu’ de alerga pe acolo, alias soricelul bucatar, il invata pe son frère necunoscator cum sa descopere savoarea dintre amestecul “sublim” al unei bucati de branza si un bob de strugure: http://www.youtube.com/watch?v=6qtEjJuGo_U&feature=related). Papilele mele gustative au reusit sa treaca testul cu brio datorita painii foarte bune care a insotit branza. Altfel, nu stiu ce as fi facut mai ales ca francezii considera o jignire sa lasi in farfurie “bunatate” - zic ei - de branza (de aceea, branza se serveste in felii, taiate subtiri, din toate cele 4 tipuri mai sus mentionate). In final, nu am vazut stele verzi si nici nu am cazut pe spate de atata “delicatesse”, dar am supravietuit.
 

Grupul nostru care s-a aventurat in descoperirea culturii franceze este alcatuit din 10 persoane. Cum am ajuns foarte tarziu, am prins din zbor care, ce si cum. Din fericire nu sunt cea mai tanara de aici. Nu am retinut toate numele, dar par toti persoane ok. Ca veni vorba, trebuie sa scap de acest ok pas que nous sommes en France et ici nous utillise le mot “d’accord”. Nu stiu cat de corect este, dar ati prins voi ideea.
 

Asadar, in afara de moi, si-au mai luat inima in dinti in aceasta magnifique experience doi soti din New York, foarte draguti, Paul si Merrill.  El este evreu-italian , ea ucrainianca-italianca. Sunt foarte simpaici si par genul tipic de americani, if I can say so. Ea este profesoara de arte, el cartograf. Apoi, Amy, o tipa nascuta in Florida care locuieste la Paris si lucreaza pentru Louis Vuitton. Nu stiu exact ce face dar in seara asta si-a exprimat dilema referitoare la jobul ei: vor sa o trimita doi ani in Brazilia si nu stie daca sa plece sau nu. Well, going forward, tot din America este o mamica cu doi copii adolescenti gemeni – fata si baiat (nu seamana deloc intre ei). Apoi, sunt doamnele care au stat langa mine, Jacquilin cred si Diane. !!! Promit sa le retin toate numele corect pana plec. Foarte dragute, destul de invarsta, ambele din Anglia, cu tot cu aerul acela sobru al englezilor dar cu simpatia gesturilor si implinirea oamenilor care ajung la o anumita varsta dezvoltati fiind in tarile civilizate. Apoi, mai este Roger, un tip englez care cred ca este sotul doamnei care a stat in dreapta mea - Diane. Tres jovial si zambitor.
 

Cam astea sunt primele impresii de aici, de la Ecole de Troi Ponts. In general, voi avea un program cam asa: dimineata intre 8 si 9 micul dejun, de la 9 15 pana la 12 15 cursurile de franceza, pranzul la 12 30, apoi cursurile de gatit de la 16 30 la 19 00. Precizez ca cina va consta in ceea ce noi, o parte din grup care au si cursuri de gatit, vom prepara. Si nu, nu ne-am propus sa omoram pe nimeni! Suntem doar invatacei dornici de cunoastere!
 

Miercuri nu facem cursuri de gatit, asadar poate voi face o excursie prin oras. In rest, m-ar tenta sa inchiriez o bicicleta sa descopar imprejurimile. Paul si sotia lui au o masina inchiriata asadar, mai multe sanse sa vad care-i treaba prin zona.
 

Pentru moment, bonne nuit mon cherry!

Lundi – Jour 1
 

Astazi este prima zi completa pe care o petrec aici. Vremea este inca neprietenoasa. Ploua de dimineata. A trebuit sa ma trezesc la 07:30 pentru micul dejun de la 08: 00, urmat de un petit teste oral de franceza pentru a putea fi repartizati pe clase. Sunt in clasa des debutants cu Paul si Amy. Azi am aflat ca Amy este directoarea uneia dintre reprezentantele Luis Vuitton din Paris. E tres jolie si simpatica. Are 34 de ani, dar eu nu i-am dat mai mult de 25. Lucreaza pentru LV de 9 ani. In New York avea in subordine toate magazinele LV. Momentan traieste la vie en rose. A venit in decembrie la Paris cu jobul pentru 9 luni. Intre timp a facut rost si de un iubit francez…  tres romantique!
 

Am luat pranzul mai devreme si acum avem pauza pana la 16:30 cand incep cursurile de gatit avec la chef Mickael. Pana atunci, am decis sa ies la plimbare cu Amy prin oras.

Note to myself:
1. se vede clar diferenta dintre cultura engleza si cea americana.  Niciuna nu-i mai buna sau mai rea ca cealalta; sunt pur si simplu diferite. Dar asta, cu alta ocazie;
2. americanii prezenti la masa mananca la micul dejun cereale cu iaurt si fructe taiate amestecate (yaackk); englezii folosesc cutietele si taie fructele pe farfurie inaine sa le manance: deci probabil ca este un pacat capital sa te bucuri de bunatate de fruct zemos si parfumat, muscand cu gura din el ca taranul de Romania (a se citi moi, care am mancat cu non salanta si cu toata gura dintr-o caisa excelenta – mon dieu! Si nu odata, de mai multe ori :D). 
 

[…]
 

Asadar, s-a incheiat ziua de luni. Plimbarea de azi a fost interesanta. Aproape toate magazinele erau inchise. Francezii cred ca au un weekend prelungit si bine fac. Doar in centru am gasit cateva locuri deschise. Dar nu am apucat sa ne plimbam foarte mult pentru ca deja se apropia ora la care trebuia sa partcip la cursurile de gatit. Asadar, am mers cam doua ore dus intors, timp in care am vorbit cu Amy despre viata ei mai mult, despre job si noul prieten, despre fratele ei si relatiile lui. Am incercat sa o incadrez in cadrul cultural de provenienta pentru a-mi face o impresie cat mai veritabila despre persoana ei. In fine, plimbarea a fost bine-venita. Am reusit sa fac cateva poze orasului.
 

Bineinteles ca am intarziat 5 minute la cursul de gatit si uite asa am devenit asistenta lui Mickael, notre chef (toata lumea ocupasera locurile s singurul ramas era acel apre le chef). Mickael e un tip fain. Imi pare foarte cunoscut. As fi vazut o posibila idila – stiu ca urma sa intrebi asta, sau cel putin mintea iti zbura pe aproape – doar ca are 3 fete si banuiesc ca este si insurat. Asadar, no chef for today mademoiselle! Revenind la ideea principala, azi am gatit prima oara cu adevarat in viata mea, alaturi de cineva profi – si am gatit meniuri foarte diversificate, nu sarmale sau omlette au fromage (tin sa mentionez ca aceste cursuri sunt de fapt cina pe care o servim cu totii – deci, ceea ce preparam mananca tot grupul – grande responsabilite!). Apropos de asta, americanii sunt destul de ciudati: s-au speriat azi cand au vazut ca cheful prepara pestele dupa ce am pregatit puiul – in acelasi loc, fara sa spele cutitele! Nu cunosc fenomenul, dar dupa ei asta este ceva total neigienic si tareee se speriau de salmonella sau quelche otre chose. Eu ma speriam doar de posibilele reactii ale stomacului meu la toate acele mixuri grandioase pe care le preparam cu sudoarea fruntii mele.
 

Din meniul de azi servim: aumoniere de saumon fume et fraicheur de legumes ca si antreu, blanc de volaille au coeur vert – felul principal, verrine chocolat-orange – desertul. Si bineinteles, nelipsitele fromege-uri, in seara asta alte 4 feluri diferite, din orase diferite, servite inainte de desert. Interesant, in Franta, asa cum bine a remarcat Paul, fiecare branza are o poveste. Mickael ne face o scurta introducere despre fiecare. Asadar, azi am servit urmatoarele tipuri de branza: le pont L’eveque, un fel de branza din Normadie (care este chiar foarte buna), la fourme de Montbrison (ceva asemanator cu cea le roquefort ca si look), le comte (una dintre cele mai bune dupa gusturile mele) si la boulette d’avene (un tip de branza acoperita cu un strat format din paprika si bere). Am gustat din toate, unele mai bune, altele mai putin bune – anyway, painea si vinul te fac fie sa apreciezi gustul si calitatea mancarii, fie sa treci mai usor peste experienta. 
 

In final, masa a fost un adevarat festin pentru papilele mele gustative –inca nu stiu daca este in sensul pozitiv sau negativ. Este, intradevar ceva nou. Pe langa faptul ca avem 3 mese pe zi, gustari si pauza de ceai la cursul de franceza, tot meniul este extrem de diversificat si tipic frantuzesc. Se vede faptul ca francezii fac din gastonomie o arta de care se bucura fara incetare (cina a durat aproape 2 ore).
 

Cu stomacul plin, dar fara niciun fel de regrete cu gandul la kilogramele ce sper sa nu apara, ne-am pus evident pe servit un ceai. Pai ce altceva e mai bun dupa branza cu vin si alte delicatese? (o plimbare sa dorm bine, dar nu aveam cu cine sa o fac si deja se lasase seara). Am ramas dupa terminarea cinei cu Paul in sala de mese sa ne facem tema pentru maine. E un tip foarte simpatic. Pare un om bun. Se vede ca se straduieste sa invete franceza. Nu stiu cat de mult o face pentru el, cat pentru Merrill, sotia lui. Am discutat despre multe lucruri. Am exact varsta fiicei lui. Dupa discutii despre Ceausescu, copiii din ziua de azi, educatie si conjugarea verbelor ETRE si AVOIR, ne-am retras in camere. Inca mai am de repetat anumite accente. Acum e totusi tarziu si ma gandesc ca maine e o alta zi in care ma voi trezi la 07:30 dimineata.
 

Ca si concluzie pe ziua de azi: nu stiu cat de multa franceza o sa invat sau cat de bine o sa imi aduc aminte sa prepar lucrurile astea cand voi ajunge acasa, dar experienta cunoasterii unei culturi diferite este lucrul cel mai atractiv si distractiv. Si, cu siguranta, cel mai folositor pentru fiecare dintre cei care se afla aici. Descoperirea oamenilor si obiceiurilor lor este ceea ce imi place cel mai mult. Cat despre mine, well, inca mai sap dar cred ca sunt pe drumul cel bun.

Bonne nuite mes amis!

to the airport....

avionul a inceput sa decoleze.  s-a indepartat usor de sol. imediat ce a ajuns in aer am simtit cum las in urma tot. plec cu o mare durere in suflet si totusi, am speranta intr-un nou inceput. vreau sa las in urma toata tristetea si toata durerea. toate fricile si toata supararea. toate lacrimile si deziluziile. ajung printre nori. deodata ma simt mai aproape de Dumnezeu. poate acum e cel mai bun moment sa vorbesc cu el. de fapt, tot timpul este cel mai bun moment. acum doar simt ca sunt mai aproape. si poate asa o sa ma asculte mai bine. poate e doar o parere.


cu toate astea as vrea sa Il rog sa ma ajute. sa ma ajute nu sa uit, ci sa iert. sa iert si sa ma iert. sa pot sa trec peste, impacata fiind cu mine. sau macar sa inteleg. sau sa inteleg ca, pur si simplu, unele lucruri e mai bine sa ramana neintelese… Il rog sa ma ajute sa o iau de la capat. sa imi dea puterea sa cred ca totul o sa fie bine. ca totul este deja bine.


plec spre necunoscut. nu stiu ce ma asteapta. nu am asteptari si cred ca asa e cel mai bine. imi doresc ca, la sfarsitul acestei nebunii sa ajung sa ma cunosc mai bine si sa ma inteleg. sa invat sa imi ascult sufletul si sa imi dau seama de ce imi trebuie ca sa fiu fericita. sau macar linistita. nu caut solutii miraculoase. nu ma astept la o dragoste nebuna care sa se iveasca out of nowhere. vreau doar sa MA cunosc. plec azi, eu cu mine intr-o calatorie catre interiorul meu – catre mine insami. cred ca asta fac. gastronomia si franceza vin ca un fundal boem care scoate la iveala bucurii si frustrari. vin ca o paleta de culori pastelate care sa elibereze si sa transforme nuantele fumurii si sa ma ajute sa traiesc la vie en rose.


PS: m-am gandit instantaneu la tine cand am aterizat pe aeroportul din munchen. am intrat in primul magazin si am luat primul lucru care mi-a cazut la mana cu gandul la palarioara pe care o am de la tine, cea la care tineai atat, obiectul pe care l-ai cumparat prima oara cu ceva timp in urma, cand te aflai aici. oare la fel te simteai?