Zbor lin

Adevărul este că nimic nu ne este garantat pe lumea asta. Absolut nimic. Nici măcar următoarea gură de aer. Şi viaţa şi moartea sunt mereu la o respiraţie distanţă. E un dans magic şi de neînţeles între cele două... viaţa şi neviaţa... sau altă viaţă, neîncepută încă. Suntem şi putem oricând să nu mai fim... Şi, totuşi, trecem atât de nepăsător printre cele două... încă suntem atât de prinşi în căutarea răspunsurilor pentru întrebări fără răspuns încât uităm să răspundem, de fapt, la singura şi cea mai importantă întrebare: unde este viaţa din viaţa noastră? Cât la sută o trăim şi cât de mult o lăsăm să ne scape printre degete, pierduţi fiind în prea multă pierdere de sine din motive total fără sens?

Înţelesurile fireşti

Dacă m-ar întreba cineva ce mai fac, aş ridica din umeri şi i-aş spune că sunt ca un copil cuminte care aşteaptă să se dospească ce e de dospit. Şi care între timp încearcă să nu uite să se bucure, să nu uite să aibă răbdare, să nu uite să iubească, să nu uite să fie binevoitor. Cu ceilalţi şi cu sine.

Stare de inconştienţă conştientă. Nimic nu se leagă pe înţelesul meu şi totuşi lucrurile curg. Îmi pare că am uitat cum să descifrez înţelesurile fireşti. Sau poate nu mai am răbdare. Şi, totuşi, nici dorinţa nu pare să-mi vină în ajutor.

Stare de nestare. Zilele de vară curg şi pare că niciuna nu-mi dezvăluie nimic. Nu îmi mai dezvăluie nimic în ochii-mi adormiţi de o uitare melancolică menită parcă să mă trimită într-o somnolenţă continuă de mine însămi. Anumite lucruri e bine să le laşi să îţi vină dacă ai obosit să tot alergi spre ele.

Zilele îţi sunt un ceas care ticăie necontenit, fie că ştii, fie că alegi să nu vezi asta. Sunt încă copilul care merge pe bicicletă şi se minunează de curcubeul din zare.

Suntem ca nişte nori trecători în viaţă. Ici-colo dezvăluim un soare, alteori aducem o furtună. La final, ne ducem. Şi pentru oare câţi va conta ce am adus, ce am lăsat, ce a trecut?

Ce contează, în final, cu adevărat?

Aş vrea să ştiu! Ca, la sfârşit, să spun că a contat...

Suntem un şir de întâmplări şi ce întâmplări frumoase putem deveni...

Aş vrea să îţi pot spune - şi să îmi spun mie însămi -  că nu voi lăsa niciodată lucrurile să mă schimbe, că nu voi lăsa oamenii sau evenimentele care mi se întâmplă să mă facă altfel decât sunt cu adevărat. Aş vrea să îţi pot promite că viaţa mă va lăsa să îmi păstrez sufletul nealterat, inima în aceeaşi stare de bucurie de copil ce abia descoperă lumea, spiritul la fel de efervescent ca bulele de şampanie, mintea la fel de senină... Aş vrea din tot sufletul ca toate astea şi toate câte au fost să rămână la fel. La fel ca atunci când alergam desculţă pe nisipul din Vamă, într-o vară ce a fost ca niciuna dinainte sau după... ca atunci când plângeam de fericire şi îmi simţeam toate celulele corpului dansând de bucurie, într-o după amiază oarecare, sprijinta de un zid proaspăt pictat din îndepărtatul Maroc... ca în nenumăratele rânduri în care priveam norii dansând şi noaptea ce coboară încet peste noi, la crepusculul dintre ore, din balconul meu mic de pe Ponte Sevesto...

Adevărul este că nu pot face asta. Nu îmi pot promite nici măcar mie însămi că toate acestea nu mă vor atinge şi nu vor schimba ceea ce sunt cu adevărat. Apoi, însă, îmi amintesc că totul în jur se schimbă şi ne schimbă. Şi uneori avem nevoie de aceste schimbări ca să devenim ceea ce suntem deja, dar nu ştim, sau ceva mai bun decât ceea ce am fost. Şi foarte greu ajungem să facem asta singuri, fără ajutorul celor din jur sau fără anumite evenimente care ni s-au întâmplat pe parcurs. Fără tot ce a fost şi ceea ce este, nu am fi devenit oamenii care suntem deja. Fiecare lecţie îşi are premiul său, chiar dacă unele premii sunt deghizate în ceva mai puţin prietenos... Cel puţin, pe moment. Însă timpul are grijă de toate.

Tot ce putem face este să ne promitem nouă înşine că toate aceste atingeri, toate aceste schimbări, toate aceste transformări, ne vor duce la versiunea noastră cea mai înaltă. Să le lăsăm să ni se întâmple, aşa cum le-am ales dinainte încă de a fi ceea ce suntem acum. Să le îmbrăţişăm şi să ne lăsăm îmbrăţişaţi de ele. La sfârşit toţi plecăm, oricum, descătuşaţi de tot şi toate câte ne-au fost...

Schimbarea înseamnă viaţă

Schimbările sunt necesare. Schimbările te pun înapoi pe calea ta. Sau te duc pe calea pe care trebuie să mergi pentru a ajunge pe drumul tău. Schimbările... sunt ca o gură proaspătă de aer sănătos... ca primul zâmbet schiţat de un prunc abia venit pe lume, zâmbet care aduce cu sine atâtea promisiuni, atât de mult dor de viaţă, atât de multă speranţă... schimbările ne fac bine. Schimbarea înseamnă viaţă. Viaţa trăită pentru ceea ce a fost dată nu pentru a deveni o construcţie logică, gândită şi plănuită pentru a îndeplini scopuri fără rost, cărora le dăm atât de multă importanţă.

Ţinem atât de strâns de lucrurile din jur, de oameni, stări şi sentimente, încât, atunci când le dăm drumul, mâinile încă ne dor...

Schimbările vin de la sine - dacă le laşi - şi se manifestă la timpul şi momentul potrivit pentru fiecare. Schimbările vin chiar şi când nu le vrei, prins fiind în gândurile tale neliniştite care nu te lasă să adormi într-o noapte fără lună. Suntem atât de mici în nimicnicia gândurilor noastre şi viaţa, cu toate astea, e atât de bună şi preaplina cu noi... şi atunci, de ce să nu trăim pur şi simplu şi să ne bucurăm de asta? Fără să ne opunem vieţii şi fără să ţinem cu dinţii de ceea ce credem că, de fapt, e cel mai important pentru noi... A crede că este nu este acelaşi lucru cu ceea ce ESTE, iar ceea ce ESTE se va manifesta mereu, mai devreme sau mai târziu, în fiecare, după suflet şi putinţa fiecăruia, la cel mai bun moment pentru sincronizarea cu toată lucrarea asta mare, numită viaţă, care ne leagă pe toţi, unii de alţii, şi ne dezleagă de tot, dincolo de timp, spaţiu, infinit...

Let go and surrender

Nu e niciodată uşor să renunţi chiar şi în momentul când ştii că asta este cel mai bun lucru pentru tine. Nu e uşor să renunţi la toate "dar cum ar fi fost dacă" cu toate că sufletul tău te asigură limpede şi clar că este cel mai bun lucru pe care îl poţi face pentru împlinirea şi desăvârşirea fiinţei tale. E un sentiment dulce-amărui acest letting go and surrender to what life has to offer. E dulce pentru toate promisiunile pe care le aduce, e amar pentru tot ce ar fi putut să aducă dacă... dar nu trebuie să ne concentrăm niciodată pe acest "dacă" care, dacă nu s-a manifestat, înseamnă că nu a fost să fie. Că nu a trebuit să fie. Că nu era ceea ce aveai nevoie.

Aşa că ar trebui să te bucuri pentru tot ce are să îţi aducă orice lucru, emoţie, stare la care trebuie să renunţi. Pentru că, altfel, la ce rost să o mai faci din capul locului?

Suntem ceea ce alegem să devenim

Ce am făcut... Ce nu am făcut... Ce aş fi putut să fac... Ce ar fi trebuit, poate, să fac altfel? De ce aşa şi nu în alt fel? Cum ar fi fost dacă?... Irelevant. Irelevant să te gândeşti acum la toate, dacă tot ai ajuns până aici. Ia-le aşa cum sunt. Cum le-ai aranjat. Acceptă modul în care ai ales să le aşezi. Ai încredere că totul a fost cu un scop.

Viitorul ni se aşterne în faţă cu mii de posibilităţi şi probabilităţi. Nu te pierde în asta. Nu îţi pune întrebări. Mergi înainte şi vezi unde vrea sufletul tău să te ducă, dincolo de dorinţele de moment sau dorinţele de-o vară. Nu, nu cred că viitorul vine spre noi. Cred că noi mergem spre el cu fiecare decizie pe care o luăm, cu fiecare gând, sentiment sau dorinţă pe care alegem să le manifestăm.

Unele decizii îţi pot lua un nor întunecat de pe suflet. Anumite alegeri te pot împovăra mai mult decât pot duce aripile tale. În final, îţi rămâne doar speranţa. Şi încrederea că ceea ce faci sau orice ai alege te duce mai aproape de scopul tău final. De cea mai bună variantă care ai putea deveni. Pentru că, la sfârşitul zilei, nu poţi fugi nici de ceea ce eşti, nici de ceea ce poţi deveni. E totul în noi, nimic în afară. Şi, uneori, nu trebuie să fii înţeles şi nici măcar să te înţelegi. Trebuie doar să ai încredere. Atât. Şi trebuie să îţi asumi tot ce a fost, tot ce ai făcut, tot ce ai trăit, toate alegerile pe care la un moment dat le-ai crezut greşite. Toate se adună şi capătă sens. Nimic nu se pierde. Nimic nu e făcut în van. Universul nu cunoaşte cuvântul "degeaba". Pentru el, totul are sens. Sensul suprem. Sensul pe care, în cele din urmă, dacă îl lăsăm să ni se arate, îl aflăm şi noi. Şi atunci, lucrurile curg, se aşează. Legăturile ţi se arată. Drumul e deschis în faţa ta. Şi tu poţi să începi să scrii la noul capitol.

Viaţa ţi se aşterne în faţă ca o foaie albă de hârtie, plină de oportunităţi, posibilităţi, probabilităţi, promisiuni. Dar mai ales, plină de o nouă speranţă şi o bucurie imensă de un nou început. Nu există pierdere de timp, timpul nu se pierde, timpul este pur şi simplu, aşa cum şi noi ar trebui să fim. Pur şi simplu. Şi asta, ar trebui să fie suficient. Pentru orice început de călătorie. Pentru orice moment al călătoriei în care te-ai afla. Important e să fie cu bucurie. Cu linişte şi pace şi drag de tot ce faci şi de ce este în jur. În definitiv, la finalul oricărei zile, contează doar să fii tu împăcat cu tine şi nimic mai mult. Să ştii că tot ceea ce este, tot ceea ce eşti, face parte dintr-un plan mai mare şi mai important decât propria-ţi bucăţică de viaţă pe care o trăieşti. Şi, închide ochii liniştit, lucrurile se aşează, de cele mai multe ori, de la sine... dacă le permiţi să facă asta. Dacă laşi viaţa să îşi desăvârşească planul ei perfect pentru tine şi nu ţii cu dinţii să realizezi planul tău pentru ea. Ai încredere şi zbori liniştit printre toate visele pe care le-ai avut şi peste toate câte vor veni spre tine. Iubeşte şi iubeşte-te. Şi, mai presus de toate, mulţumeşte şi fii recunoscător pentru tot. Şi pentru toate. Căci toate ne sunt date întru desăvârşirea noastră sublimă, dincolo de tot şi toate. Respiră şi ia-o de la capăt. Relaxează-te, căci nimic din viaţa asta efemeră nu e făcut să dăinuie veşnic.

Ţie ce îţi place să aduni?

Îmi place să adun amintiri... Amintirile mele... Locurile în care am fost, oamenii pe care i-am cunoscut, zâmbetele pe care le-am împărţit, momentele pe care le-am adunat frumos în suflet, lumile pe care le-am descoperit, vieţile pe care le-am atins şi m-au atins la rândul lor... Oamenii care au venit şi au plecat din viaţa mea... Oamenii care au rămas... Toate câte au fost, adunate în bocceluţa asta frumoasă numită viaţă... Nu luăm nimic cu noi, e drept... Sunt toate stări şi gânduri şi sentimente... Iluzii, idei, iubiri, zâmbete, trăiri... Sunt ca norii de pe cer, la o pală mai aprigă de vânt se risipesc... Se risipesc şi se adună mai apoi în zarea ce se creează să-ţi ţină companie peste ani.

Sunt toate câte au fost şi toate câte te vor face să devii. Sunt tot şi nimic şi pe toate le porţi în tine... Şi, deopotrivă, laşi din tine, câte puţin, pe oriunde mergi... E modul vieţii de a te pune să semeni flori pe unde treci şi de a te face să le culegi de acolo de unde trebuie. E modul sufletelor de a se întâlni dincolo de ceea ce, fiecare în parte, cunoaşte şi crede în particular.

Suntem peste tot şi nicăieri în aceeaşi miime de secundă şi viaţa nu-i nimic altceva decât aceste miimi de secunde care vin şi se duc şi ne duc şi pe noi odată cu ele. Şi frumuseţea timpului este exact această curgere - uneori lentă, alteori bruscă - a tot ce am fost, suntem şi vom fi. La final, nu rămâne şi nu ne rămâne decât amintirea. A tot ce a fost. A tot ce am fost. A tot ce este şi, cândva, nu ne va mai fi. Şi atunci, de ce să nu ne bucurăm aici şi acum?