Aş vrea să îţi pot spune - şi să îmi spun mie însămi - că nu voi lăsa niciodată lucrurile să mă schimbe, că nu voi lăsa oamenii sau evenimentele care mi se întâmplă să mă facă altfel decât sunt cu adevărat. Aş vrea să îţi pot promite că viaţa mă va lăsa să îmi păstrez sufletul nealterat, inima în aceeaşi stare de bucurie de copil ce abia descoperă lumea, spiritul la fel de efervescent ca bulele de şampanie, mintea la fel de senină... Aş vrea din tot sufletul ca toate astea şi toate câte au fost să rămână la fel. La fel ca atunci când alergam desculţă pe nisipul din Vamă, într-o vară ce a fost ca niciuna dinainte sau după... ca atunci când plângeam de fericire şi îmi simţeam toate celulele corpului dansând de bucurie, într-o după amiază oarecare, sprijinta de un zid proaspăt pictat din îndepărtatul Maroc... ca în nenumăratele rânduri în care priveam norii dansând şi noaptea ce coboară încet peste noi, la crepusculul dintre ore, din balconul meu mic de pe Ponte Sevesto...
Adevărul este că nu pot face asta. Nu îmi pot promite nici măcar mie însămi că toate acestea nu mă vor atinge şi nu vor schimba ceea ce sunt cu adevărat. Apoi, însă, îmi amintesc că totul în jur se schimbă şi ne schimbă. Şi uneori avem nevoie de aceste schimbări ca să devenim ceea ce suntem deja, dar nu ştim, sau ceva mai bun decât ceea ce am fost. Şi foarte greu ajungem să facem asta singuri, fără ajutorul celor din jur sau fără anumite evenimente care ni s-au întâmplat pe parcurs. Fără tot ce a fost şi ceea ce este, nu am fi devenit oamenii care suntem deja. Fiecare lecţie îşi are premiul său, chiar dacă unele premii sunt deghizate în ceva mai puţin prietenos... Cel puţin, pe moment. Însă timpul are grijă de toate.
Tot ce putem face este să ne promitem nouă înşine că toate aceste atingeri, toate aceste schimbări, toate aceste transformări, ne vor duce la versiunea noastră cea mai înaltă. Să le lăsăm să ni se întâmple, aşa cum le-am ales dinainte încă de a fi ceea ce suntem acum. Să le îmbrăţişăm şi să ne lăsăm îmbrăţişaţi de ele. La sfârşit toţi plecăm, oricum, descătuşaţi de tot şi toate câte ne-au fost...
Adevărul este că nu pot face asta. Nu îmi pot promite nici măcar mie însămi că toate acestea nu mă vor atinge şi nu vor schimba ceea ce sunt cu adevărat. Apoi, însă, îmi amintesc că totul în jur se schimbă şi ne schimbă. Şi uneori avem nevoie de aceste schimbări ca să devenim ceea ce suntem deja, dar nu ştim, sau ceva mai bun decât ceea ce am fost. Şi foarte greu ajungem să facem asta singuri, fără ajutorul celor din jur sau fără anumite evenimente care ni s-au întâmplat pe parcurs. Fără tot ce a fost şi ceea ce este, nu am fi devenit oamenii care suntem deja. Fiecare lecţie îşi are premiul său, chiar dacă unele premii sunt deghizate în ceva mai puţin prietenos... Cel puţin, pe moment. Însă timpul are grijă de toate.
Tot ce putem face este să ne promitem nouă înşine că toate aceste atingeri, toate aceste schimbări, toate aceste transformări, ne vor duce la versiunea noastră cea mai înaltă. Să le lăsăm să ni se întâmple, aşa cum le-am ales dinainte încă de a fi ceea ce suntem acum. Să le îmbrăţişăm şi să ne lăsăm îmbrăţişaţi de ele. La sfârşit toţi plecăm, oricum, descătuşaţi de tot şi toate câte ne-au fost...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu