Firesc

câte respiraţii distanţă sunt între inima mea şi inima ta? în câte vise mă simţi aproape şi în câte dorinţe ajungi spre mine? în câte aşteptări mă pierzi şi de câte ori pe zi mă găseşti în gândurile tale? în câte ecuaţii încerci să mă rezolvi, fără să îţi dai seama că poate nu ai aflat încă de unde să începi să mă cauţi sau poate că mă vei fi aflat cu mult înainte să vrei să începi să faci asta?...

dacă ţi-aş spune că vreau să mă pierd cu totul în noi şi împreună să trecem dincolo de noi, mi-ai spune că fluturii trăiesc doar o zi? dacă ai ştii că cel mai fericită sunt când sunt lipi-toata ascunsă-n tine, m-ai strânge încă şi mai tare în braţe şi m-ai ţine departe de lumea în care nu vreau să mă pierd?

eşti şi sunt, şi ne suntem unul altuia, firesc. cel puţin, asta cred. aşa se simte de dincolo de tot. ca cel mai natural lucru care ar putea să existe. ca cel mai fără de efort aspect al vieţii care ne trece. îţi sunt şi îmi eşti dincolo de atâtea paradoxuri. îmi eşti şi îţi sunt dincolo de toate căutările care ne-au adus aici. în sfârşit, în locul care contează. aici, de unde nimic nu va mai fi la fel şi nici nu e nevoie să fie. căci de aici încolo, o Doamne, câte paradisuri se deschid şi toate câte ne aşteaptă să ne pierdem de tot în ele... nu ne rămâne decât să visăm... să trăim... să iubim... ca cel mai firesc lucru care ar fi putut să ni se întâmple.

falsa stagnare

încă ne căutăm. cu toţii. sau, cel puţin, ar trebui să o facem. în momentul în care considerăm că ne-am găsit începe primul pas spre noua căutare de sine. totul e schimbare, oricât de mult ne-ar încânta sau nu lucrul acesta. n-ai cum să fii la fel, la fel ca ieri, la fel ca mâine sau ca acum un an, la fel ca acum două minute. nu se poate, aşa cum nu se poate să fie mereu ziuă, mereu noapte, mereu soare... din când în când, avem nevoie... avem nevoie de un pic de nori, într-o după amiază toridă de vară... un pic de ploaie să ne spele înăbuşeala gândurilor... un pic de vânt să ne alunge tăcerile prea adânci.

aveam nevoie de căutarea asta continuă de sine, aşa cum avem nevoie de momentele de falsă stagnare... amândouă fac parte din drumul pe care am ales să îl parcurgem, indiferent care ar fi acesta pentru fiecare... nu putem să inspirăm fără să expirăm mai întâi, nu ştim cum să atingem până ce nu am fost, mai întâi, atinşi... nu ştim cum să iubim până când nu ajunge cineva care să înveţe alături de noi, care să ne ajute să descoperim asta. în noi înşine şi în celălalt. şi amândoi, împreună.

nu există stagnare. trebuie să îţi spui asta şi trebuie să crezi asta. e cel mai sănătos lucru pe care poţi să îl faci pentru liniştirea gândurilor tale. sunt doar scurte pauze pe care, uneori, viaţa le face pentru a-şi lua timpul de a aranja toate piesele de puzzle în aşa fel încât să ai parte de cea mai bună evoluţie pentru sufletul tău. apoi, lucrurile se vor revela de la sine. atât timp cât ai ochii deschişi. şi chiar şi fără asta, măcar lasă-ţi sufletul să vadă dincolo de nori, şi totul va fi bine. şi ai încredere. e chiar atât de simplu, dar, Dumnezeule, câţi dintre noi nu au uitat să privească simplu lucrurile astea?! câţi au uitat să mai iasă din îmbârligatele complicaţii pe care mintea le ţese, sperând să găsească calea spre lumina de dincolo de capătul tunelului numit viaţă?... căci, până la urmă, ce este viaţa, dacă nu un scurt moment de trecere... de trecere prin noi, dincolo de noi, spre cei care suntem şi încă nu ne-am descoperit.

ceea ce astepti, te asteapta

Toate oportunitatile pe care ni le dorim si pe care le asteptam sunt deja in asteptarea noastra. Trebuie doar sa fim gata sa le intalnim. Precum soarele care asteapta cuminte dincolo de nori. Chiar daca ploua si nu il vedem, el e mereu acolo, ascuns de miile de picaturi de apa ce vin in graba spre pamant... Asadar, nu trebuie sa asteptam nimic in afara de propria noastra transformare pentru a accede la ceea ce asteptam. Si pentru asta, inainte de toate, e nevoie de rabdare. Rabdare fata de noi insine si fata de timpul de care are fiecare nevoie pentru a ajunge la forma sa desavarsita. Incredere. Incredere ca ceea ce trebuie sa se intample, se va intampla exact la momentul in care noi vom fi pregatiti. Bucurie. Bucurie in fata drumului pe care mergem si care, in final, ne va duce acolo unde trebuie sa ajungem. 

promisiune

noaptea-i doar a noastra
si peste toate, dincolo de ceata
vine un nou dor. un gand. un fior.

dincolo de ceata asta groasa
sufletul gaseste drumul catre casa.
catre casa din noi.

tu cu mine, noi
cel mai frumos
fior.

curand si odata,
viata-i a noastra, toata.
vie, frumoasa, nevatamata.
neatinsa de lumestile nimicuri
inscrisa in suflet
ca cel mai dulce tertiplu
de scapare din lume.

hai sa evadam!
din tine, din mine, din ei
acolo unde putem doar sa fim.
sa iubim si sa plutim.
sa ne pierdem in rauri de ciocolata,
sa imi spui ca vrei sa fiu a ta, toata.

respiram...
intre mine si tine e cel mai mare dor.
curand, iubire!

Once in a while

după un timp, te opreşti. te opreşti din a fi tot ce credeai că eşti. te opreşti din a fi tot ce ai fost. te opreşti din a mai considera trecutul ca fiind parte din prezent. te opreşti şi vezi lucrurile altfel. nu te mai comporţi cum o făceai, pentru că azi ştii că, cine erai ieri, azi nu mai eşti, şi, prin urmare, modelul de comportament nu mai este nici el la fel. 

după un timp, înveţi să ai răbdare. vei fi învăţat până acum că toate lucrurile au un timp al lor şi dacă acestea nu se întâmplă înseamnă că încă nu le-a venit vremea... sau poate nu au fost să fie. după un timp, te aşezi cu tine la cafeaua de dimineaţă, când toată casa doarme şi ceaţa din crepuscul încă nu s-a făcut pierdută... sau la ceaiul de somn dulce, dinainte de culcare, în lipsa unor braţe care să te strângă atât de tare în promisiunea lor pentru o nouă dimineaţă plină de iubire. te aşezi cu tine şi zâmbeşti. te bucuri... visezi... e linişte. în sfârşit, eşti linişte... înăuntru şi în afară... şi toate lucrurile curg, dacă le laşi în voia lor... după un timp, înveţi să te laşi în voia lor şi îţi dai seama că ăsta este cel mai bun şi mai natural lucru de făcut în viaţa asta.

după un timp, nu mai ai aşteptări. sau nu aşa de mari. nu aşa de multe. după un timp, îţi auzi sufletul cum îţi şopteşte şi începi să faci ce are el nevoie. şi realizezi că nicicum altfel nu vei putea merge mai departe. şi îţi dai seama că nici nu ai de ce să vrei să o faci în alt mod, atât de împotriva firii. după un timp, lucrurile care mai ieri ţi se păreau de neconceput, azi îţi par vise efemere ce zboară dintr-o păpădie suflata-ntr-un amurg târziu. de toamnă. 

după un timp, îţi vezi reflexia în geam şi zâmbeşti. zâmbeşti pentru că ştii că, în sfârşit, poţi să fii cine eşti. zâmbeşti pentru că în sfârşit, te iubeşti. zâmbeşti, pentru că ştii că azi eşti aşa şi mâine poate deja te vei fi schimbat - dar te vei fi schimbat în credinţa adânc înrădăcinată-n interioru-ţi ce începe să se aşeze... şi îţi dai seama că, de fapt, nu poţi fi altfel decât mai bun ca azi, mai bun ca ieri... că mâine nu e doar promisiunea unei nopţi ci mâine eşti chiar tu care ai devenit mai bun, mai frumos, mai iubitor. că mâine va fi prima zi din cea mai bună variantă a ta de până acum. că mâine va fi azi-ul unui nou început... şi fiecare zi va curge de la sine, întru sine, pentru sinele cel mai măreţ care încă urmează să ţi se dezvăluie.

şi zâmbeşti. te bucuri. iubeşti. dai lumii tot ce ai mai bun în speranţa că lumea va face la fel pentru ceilalţi. şi pentru tine. să ne iubim, deci.

ce bine ca-mi esti, ce bine ca-ti sunt / togetherness

tu îmi eşti începutul, eu îţi sunt sfârşitul. tu n-ai nevoie de început, pentru că deja îl ai în tine. aşa cum eu nu am nevoie de sfârşit, pentru că acesta există în mine. dar avem nevoie unul de celălalt, tu început, eu sfârşit, să desăvârşim cercul, să ne desăvârşim, să fim compleţi. pentru că eu am nevoie de seminţele unui nou început şi tu ai nevoie de rădăcinile care să te facă să creşti fără să mai cauţi. pentru că tu fără mine, eu fără tine, suntem ca un soare fără cer... un soare care vrea să strălucească, dar nu are nici unde să răsară, nici unde să apună. şi ce păcat de atâta risipă de lumină... 

ce bine că noi nu trebuie să ne facem griji pentru asta. căci ne-am găsit. tu sămânţă, eu rădăcini... tu ne înalţi. eu ne susţin. eu adevăr, tu provocare. şi la mijloc, tot ce va fi să fie... asta pentru ca, pe parcurs, să ne dăm seama. că tu ai în tine sfârşitul, aşa cum eu am în mine începutul. ne cuprindem unul pe celălalt, adânc în sinea noastră, încă dinainte de orice început şi dincolo de orice sfârşit... şi ce minune când realizăm asta... şi ne dăm seama că, de fapt, am fost dintotdeauna compleţi. doar că am avut nevoie unul de celălalt, tu de mine, eu de tine, ca să ne aducem aminte. şi de aici e simplu, trebuie doar să fim... şi să ne fim. să ne trezim în propria conştiinţă şi să realizăm că am fost mereu întregi, că nu suntem jumătăţi, ci doar oglinizi ce reflectă şi se reflectă pe sine... unul în celălalt. tu în mine, eu în tine, noi în tot.

"dă-ți la o parte masca/ din spatele măștii pe care o porți/ pentru ceilalți pământeni/ și spune-mi cum ești tu, de fapt"

promite-mi... promite-mi că o să ai mereu grijă de mine. promite-mi că o să găseşti în fiecare zi câte-o bucurie, oricât de mică, pe care să o porţi cu tine şi să o împarţi lumii. promite-mi că, atunci când nu o să găseşti în tine, o să iei din lumea de afară bucurii şi astfel, nu o să te simţi singură.

promite-mi că nu o să te mai laşi ademenită de aşteptări. promite-mi că nu o să mai laşi lumea să te rănească. promite-mi că, până şi în zile precum cele în care nu poţi să ajungi la tine şi totul în jur ţi se pare prea mult şi te simţi prea mică... promite-mi că o să îţi păstrezi puterea. tăria. bucuria. speranţa. promite-mi că o să zâmbeşti chiar şi atunci când nu simţi neapărat asta. promite-mi că o să dai lumii - şi ţie însăţi - tot ce ai mai bun ascuns aici, înăuntru. promite-mi că nu o să mai cauţi în cei din jur confirmări, validări şi că vei avea încredere. în faptul că poţi. că ştii. că eşti. că e suficient atât ca să continui să devii cea mai bună variantă a ta.

promite-mi că o să păstrezi şi o să cauţi mereu calea spre iubire. spre vis. spre împlinirea dincolo de lumea asta efemeră. promite-mi că nu ai să laşi frunzele de toamnă, în zborul lor spre pământ, să te întristeze. promite-mi că atunci când simţi că nu mai găseşti inspiraţie, te vei opri, vei închide ochii şi vei lua o gură de aer şi ai să îţi spui că e destul timp. pentru toate. pentru tot. promite-mi că, indiferent de cum va curge viaţa, tu nu vei curge pe lângă ea. promite-mi că o să ai curajul să o inviţi la dans, fără să îţi pese cine se uită şi ce spun cei din jur. e viaţa ta şi doar a ta. şi asta este suficient pentru a face orice îţi doresti.

al tau, sufletul