tu îmi eşti începutul, eu îţi sunt sfârşitul. tu n-ai nevoie de început, pentru că deja îl ai în tine. aşa cum eu nu am nevoie de sfârşit, pentru că acesta există în mine. dar avem nevoie unul de celălalt, tu început, eu sfârşit, să desăvârşim cercul, să ne desăvârşim, să fim compleţi. pentru că eu am nevoie de seminţele unui nou început şi tu ai nevoie de rădăcinile care să te facă să creşti fără să mai cauţi. pentru că tu fără mine, eu fără tine, suntem ca un soare fără cer... un soare care vrea să strălucească, dar nu are nici unde să răsară, nici unde să apună. şi ce păcat de atâta risipă de lumină...
ce bine că noi nu trebuie să ne facem griji pentru asta. căci ne-am găsit. tu sămânţă, eu rădăcini... tu ne înalţi. eu ne susţin. eu adevăr, tu provocare. şi la mijloc, tot ce va fi să fie... asta pentru ca, pe parcurs, să ne dăm seama. că tu ai în tine sfârşitul, aşa cum eu am în mine începutul. ne cuprindem unul pe celălalt, adânc în sinea noastră, încă dinainte de orice început şi dincolo de orice sfârşit... şi ce minune când realizăm asta... şi ne dăm seama că, de fapt, am fost dintotdeauna compleţi. doar că am avut nevoie unul de celălalt, tu de mine, eu de tine, ca să ne aducem aminte. şi de aici e simplu, trebuie doar să fim... şi să ne fim. să ne trezim în propria conştiinţă şi să realizăm că am fost mereu întregi, că nu suntem jumătăţi, ci doar oglinizi ce reflectă şi se reflectă pe sine... unul în celălalt. tu în mine, eu în tine, noi în tot.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu