Firesc

câte respiraţii distanţă sunt între inima mea şi inima ta? în câte vise mă simţi aproape şi în câte dorinţe ajungi spre mine? în câte aşteptări mă pierzi şi de câte ori pe zi mă găseşti în gândurile tale? în câte ecuaţii încerci să mă rezolvi, fără să îţi dai seama că poate nu ai aflat încă de unde să începi să mă cauţi sau poate că mă vei fi aflat cu mult înainte să vrei să începi să faci asta?...

dacă ţi-aş spune că vreau să mă pierd cu totul în noi şi împreună să trecem dincolo de noi, mi-ai spune că fluturii trăiesc doar o zi? dacă ai ştii că cel mai fericită sunt când sunt lipi-toata ascunsă-n tine, m-ai strânge încă şi mai tare în braţe şi m-ai ţine departe de lumea în care nu vreau să mă pierd?

eşti şi sunt, şi ne suntem unul altuia, firesc. cel puţin, asta cred. aşa se simte de dincolo de tot. ca cel mai natural lucru care ar putea să existe. ca cel mai fără de efort aspect al vieţii care ne trece. îţi sunt şi îmi eşti dincolo de atâtea paradoxuri. îmi eşti şi îţi sunt dincolo de toate căutările care ne-au adus aici. în sfârşit, în locul care contează. aici, de unde nimic nu va mai fi la fel şi nici nu e nevoie să fie. căci de aici încolo, o Doamne, câte paradisuri se deschid şi toate câte ne aşteaptă să ne pierdem de tot în ele... nu ne rămâne decât să visăm... să trăim... să iubim... ca cel mai firesc lucru care ar fi putut să ni se întâmple.