"am să pictez, odată, cerul ăsta", mi-am spus... cu norii săi fugari, şterşi sau prea pufoşi pe alocuri. cineva i-a pictat deja. şi a ascuns soarele în spatele lor. ştiu asta sigur pentru că, de undeva, departe în zare, poţi să vezi un contur de lumină. uneori, în funcţie de cum bate vântul, soarele reuşeşte să-şi mai arunce razele, timid, printre pufoşeniile care se încăpăţâneze să-l ascundă... să-l ascundă, dar nu să îl facă să dispară. soarele e mereu acolo, chiar dacă îl vedem ori ba. e în logica naturală, firească, a lucrurilor... şi firescul nostru? firescul nostru dincolo de ce anume din noi s-a ascuns? şi de ce uneori nu putem să-l vedem, deşi ştim sigur că este acolo, căci, altminteri, n-am mai fi nici noi, deloc?...sau, poate că, tocmai ăsta este firescul stărilor noastre. există o noapte a sufletului, aşa cum există o lumină ce ne apropie de ziua din noi. e cel mai natural lucru. aşa că, de ce să ne luptăm cu crepusculul dinăuntru când putem să-l acceptăm ca pe cel mai natural lucru care, uneori, ni se mai întâmplă? e normal să fie aşa. şi suntem în siguranţă cu toate astea. pentru că, dincolo de tot, lumina e tot acolo. iar noi suntem acasă, în suflet, când ne trezim din nou în această lumină. lumină care, dincolo de orice, rămâne acolo chiar dacă nu o vedem, nu o simţim, nu mai ştim cum să ajungem la ea. aşa cum soarele, de fapt, nu apune niciodată pentru că este mereu într-o permanentă mişcare, aşa nici noi nu avem cum să scăpăm de lumina din noi. în acest caz, putem la fel de bine să ne lăsăm uneori prăduiţi de această lipsă aparentă a lumini. uneori găseşti lucruri. alteori, te găsesc ele pe tine. în orice caz, soarele este mereu acolo. asta e ceva ce nu trebuie uitat. aşa că nu avem de ce să ne fie frică. trebuie să trăim ceea ce este, aşa cum este. ştiind, desigur, că lucrurile nu sunt niciodată aşa cum credem noi că sunt. şi asta face ca totul să fie atât de minunat.
şi din albastru s-a făcut roz. apoi noaptea a venit.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu