aceleaşi căutari, mereu altfel, mereu... la fel

ai văzut vreodată ploaia? ploaia aia subtilă, molcomă şi liniştită, de la crepusculul zilei, dinainte de venirea nopţii... ai văzut-o, în graba ei să atingă pământul, pierdută după o fereastră ce stă deschisă spre un cer înnorat şi nocturn? ai reuşit vreodată să termini de parcurs râul de gânduri ce fără încetare ţi se scurge-n minte, în suflet, în trup? ai reuşit să faci pace în tine şi în afară, realizând subit că pacea e doar o chestiune de acceptare sau non acceptare?...

lucrurile sunt aşa cum sunt, noi suntem aşa cum suntem... opere nedesăvârşite încă, în plină manifestare într-o lume în care, uneori, nu ne regăsim... dar poate că asta este tocmai frumuseţea întâmplărilor.... căutarea care ne duce către sine... suntem întâmplări sau ceea ce lăsăm să ni se întâmple... suntem toate căutările de sine şi toate regăsirile pierdute şi regăsite, din nou şi din nou şi din nou. viaţa e un şir lung de aduceri aminte... suntem şi nu suntem. până când alegem doar să fim.

de ce ne e aşa de greu să ne lăsăm să fim? de ce nu ne dăm, noi nouă, pace? de ce ne aventurăm în căutări din care uneori nici nu ştim cum să ieşim? şi peste toate astea, sufletul unde se ascunde când noi nu mai ştim unde să îl găsim? în ce colţ de lumină stă cuminte şi aşteaptă să treacă furtuna?
acolo, în adâncuri, e locul de unde răsare speranţa. e locul în care ţi-ai lăsat ultima oară credinţa. e drumul pe care trebuie să îl parcurgi, de sus în jos şi apoi invers pentru a renaşte încă o dată, iar şi iar, mereu altfel, mereu acelaşi. cu încrederea că sufletul tău ştie în fiecare secundă pe ce drum te afli. şi ştie cum să te ducă acolo unde trebuie să ajungi.