Ţie ce îţi place să aduni?

Îmi place să adun amintiri... Amintirile mele... Locurile în care am fost, oamenii pe care i-am cunoscut, zâmbetele pe care le-am împărţit, momentele pe care le-am adunat frumos în suflet, lumile pe care le-am descoperit, vieţile pe care le-am atins şi m-au atins la rândul lor... Oamenii care au venit şi au plecat din viaţa mea... Oamenii care au rămas... Toate câte au fost, adunate în bocceluţa asta frumoasă numită viaţă... Nu luăm nimic cu noi, e drept... Sunt toate stări şi gânduri şi sentimente... Iluzii, idei, iubiri, zâmbete, trăiri... Sunt ca norii de pe cer, la o pală mai aprigă de vânt se risipesc... Se risipesc şi se adună mai apoi în zarea ce se creează să-ţi ţină companie peste ani.

Sunt toate câte au fost şi toate câte te vor face să devii. Sunt tot şi nimic şi pe toate le porţi în tine... Şi, deopotrivă, laşi din tine, câte puţin, pe oriunde mergi... E modul vieţii de a te pune să semeni flori pe unde treci şi de a te face să le culegi de acolo de unde trebuie. E modul sufletelor de a se întâlni dincolo de ceea ce, fiecare în parte, cunoaşte şi crede în particular.

Suntem peste tot şi nicăieri în aceeaşi miime de secundă şi viaţa nu-i nimic altceva decât aceste miimi de secunde care vin şi se duc şi ne duc şi pe noi odată cu ele. Şi frumuseţea timpului este exact această curgere - uneori lentă, alteori bruscă - a tot ce am fost, suntem şi vom fi. La final, nu rămâne şi nu ne rămâne decât amintirea. A tot ce a fost. A tot ce am fost. A tot ce este şi, cândva, nu ne va mai fi. Şi atunci, de ce să nu ne bucurăm aici şi acum?

aceleaşi căutari, mereu altfel, mereu... la fel

ai văzut vreodată ploaia? ploaia aia subtilă, molcomă şi liniştită, de la crepusculul zilei, dinainte de venirea nopţii... ai văzut-o, în graba ei să atingă pământul, pierdută după o fereastră ce stă deschisă spre un cer înnorat şi nocturn? ai reuşit vreodată să termini de parcurs râul de gânduri ce fără încetare ţi se scurge-n minte, în suflet, în trup? ai reuşit să faci pace în tine şi în afară, realizând subit că pacea e doar o chestiune de acceptare sau non acceptare?...

lucrurile sunt aşa cum sunt, noi suntem aşa cum suntem... opere nedesăvârşite încă, în plină manifestare într-o lume în care, uneori, nu ne regăsim... dar poate că asta este tocmai frumuseţea întâmplărilor.... căutarea care ne duce către sine... suntem întâmplări sau ceea ce lăsăm să ni se întâmple... suntem toate căutările de sine şi toate regăsirile pierdute şi regăsite, din nou şi din nou şi din nou. viaţa e un şir lung de aduceri aminte... suntem şi nu suntem. până când alegem doar să fim.

de ce ne e aşa de greu să ne lăsăm să fim? de ce nu ne dăm, noi nouă, pace? de ce ne aventurăm în căutări din care uneori nici nu ştim cum să ieşim? şi peste toate astea, sufletul unde se ascunde când noi nu mai ştim unde să îl găsim? în ce colţ de lumină stă cuminte şi aşteaptă să treacă furtuna?
acolo, în adâncuri, e locul de unde răsare speranţa. e locul în care ţi-ai lăsat ultima oară credinţa. e drumul pe care trebuie să îl parcurgi, de sus în jos şi apoi invers pentru a renaşte încă o dată, iar şi iar, mereu altfel, mereu acelaşi. cu încrederea că sufletul tău ştie în fiecare secundă pe ce drum te afli. şi ştie cum să te ducă acolo unde trebuie să ajungi.

visăm cu ochii închişi, chiar şi când sufletul se ascunde

"am să pictez, odată, cerul ăsta", mi-am spus... cu norii săi fugari, şterşi sau prea pufoşi pe alocuri. cineva i-a pictat deja. şi a ascuns soarele în spatele lor. ştiu asta sigur pentru că, de undeva, departe în zare, poţi să vezi un contur de lumină. uneori, în funcţie de cum bate vântul, soarele reuşeşte să-şi mai arunce razele, timid, printre pufoşeniile care se încăpăţâneze să-l ascundă... să-l ascundă, dar nu să îl facă să dispară. soarele e mereu acolo, chiar dacă îl vedem ori ba. e în logica naturală, firească, a lucrurilor... şi firescul nostru? firescul nostru dincolo de ce anume din noi s-a ascuns? şi de ce uneori nu putem să-l vedem, deşi ştim sigur că este acolo, căci, altminteri, n-am mai fi nici noi, deloc?...

sau, poate că, tocmai ăsta este firescul stărilor noastre. există o noapte a sufletului, aşa cum există o lumină ce ne apropie de ziua din noi. e cel mai natural lucru. aşa că, de ce să ne luptăm cu crepusculul dinăuntru când putem să-l acceptăm ca pe cel mai natural lucru care, uneori, ni se mai întâmplă? e normal să fie aşa. şi suntem în siguranţă cu toate astea. pentru că, dincolo de tot, lumina e tot acolo. iar noi suntem acasă, în suflet, când ne trezim din nou în această lumină. lumină care, dincolo de orice, rămâne acolo chiar dacă nu o vedem, nu o simţim, nu mai ştim cum să ajungem la ea. aşa cum soarele, de fapt, nu apune niciodată pentru că este mereu într-o permanentă mişcare, aşa nici noi nu avem cum să scăpăm de lumina din noi. în acest caz, putem la fel de bine să ne lăsăm uneori prăduiţi de această lipsă aparentă a lumini. uneori găseşti lucruri. alteori, te găsesc ele pe tine. în orice caz, soarele este mereu acolo. asta e ceva ce nu trebuie uitat. aşa că nu avem de ce să ne fie frică. trebuie să trăim ceea ce este, aşa cum este. ştiind, desigur, că lucrurile nu sunt niciodată aşa cum credem noi că sunt. şi asta face ca totul să fie atât de minunat.

şi din albastru s-a făcut roz. apoi noaptea a venit.

Firesc

câte respiraţii distanţă sunt între inima mea şi inima ta? în câte vise mă simţi aproape şi în câte dorinţe ajungi spre mine? în câte aşteptări mă pierzi şi de câte ori pe zi mă găseşti în gândurile tale? în câte ecuaţii încerci să mă rezolvi, fără să îţi dai seama că poate nu ai aflat încă de unde să începi să mă cauţi sau poate că mă vei fi aflat cu mult înainte să vrei să începi să faci asta?...

dacă ţi-aş spune că vreau să mă pierd cu totul în noi şi împreună să trecem dincolo de noi, mi-ai spune că fluturii trăiesc doar o zi? dacă ai ştii că cel mai fericită sunt când sunt lipi-toata ascunsă-n tine, m-ai strânge încă şi mai tare în braţe şi m-ai ţine departe de lumea în care nu vreau să mă pierd?

eşti şi sunt, şi ne suntem unul altuia, firesc. cel puţin, asta cred. aşa se simte de dincolo de tot. ca cel mai natural lucru care ar putea să existe. ca cel mai fără de efort aspect al vieţii care ne trece. îţi sunt şi îmi eşti dincolo de atâtea paradoxuri. îmi eşti şi îţi sunt dincolo de toate căutările care ne-au adus aici. în sfârşit, în locul care contează. aici, de unde nimic nu va mai fi la fel şi nici nu e nevoie să fie. căci de aici încolo, o Doamne, câte paradisuri se deschid şi toate câte ne aşteaptă să ne pierdem de tot în ele... nu ne rămâne decât să visăm... să trăim... să iubim... ca cel mai firesc lucru care ar fi putut să ni se întâmple.

falsa stagnare

încă ne căutăm. cu toţii. sau, cel puţin, ar trebui să o facem. în momentul în care considerăm că ne-am găsit începe primul pas spre noua căutare de sine. totul e schimbare, oricât de mult ne-ar încânta sau nu lucrul acesta. n-ai cum să fii la fel, la fel ca ieri, la fel ca mâine sau ca acum un an, la fel ca acum două minute. nu se poate, aşa cum nu se poate să fie mereu ziuă, mereu noapte, mereu soare... din când în când, avem nevoie... avem nevoie de un pic de nori, într-o după amiază toridă de vară... un pic de ploaie să ne spele înăbuşeala gândurilor... un pic de vânt să ne alunge tăcerile prea adânci.

aveam nevoie de căutarea asta continuă de sine, aşa cum avem nevoie de momentele de falsă stagnare... amândouă fac parte din drumul pe care am ales să îl parcurgem, indiferent care ar fi acesta pentru fiecare... nu putem să inspirăm fără să expirăm mai întâi, nu ştim cum să atingem până ce nu am fost, mai întâi, atinşi... nu ştim cum să iubim până când nu ajunge cineva care să înveţe alături de noi, care să ne ajute să descoperim asta. în noi înşine şi în celălalt. şi amândoi, împreună.

nu există stagnare. trebuie să îţi spui asta şi trebuie să crezi asta. e cel mai sănătos lucru pe care poţi să îl faci pentru liniştirea gândurilor tale. sunt doar scurte pauze pe care, uneori, viaţa le face pentru a-şi lua timpul de a aranja toate piesele de puzzle în aşa fel încât să ai parte de cea mai bună evoluţie pentru sufletul tău. apoi, lucrurile se vor revela de la sine. atât timp cât ai ochii deschişi. şi chiar şi fără asta, măcar lasă-ţi sufletul să vadă dincolo de nori, şi totul va fi bine. şi ai încredere. e chiar atât de simplu, dar, Dumnezeule, câţi dintre noi nu au uitat să privească simplu lucrurile astea?! câţi au uitat să mai iasă din îmbârligatele complicaţii pe care mintea le ţese, sperând să găsească calea spre lumina de dincolo de capătul tunelului numit viaţă?... căci, până la urmă, ce este viaţa, dacă nu un scurt moment de trecere... de trecere prin noi, dincolo de noi, spre cei care suntem şi încă nu ne-am descoperit.

ceea ce astepti, te asteapta

Toate oportunitatile pe care ni le dorim si pe care le asteptam sunt deja in asteptarea noastra. Trebuie doar sa fim gata sa le intalnim. Precum soarele care asteapta cuminte dincolo de nori. Chiar daca ploua si nu il vedem, el e mereu acolo, ascuns de miile de picaturi de apa ce vin in graba spre pamant... Asadar, nu trebuie sa asteptam nimic in afara de propria noastra transformare pentru a accede la ceea ce asteptam. Si pentru asta, inainte de toate, e nevoie de rabdare. Rabdare fata de noi insine si fata de timpul de care are fiecare nevoie pentru a ajunge la forma sa desavarsita. Incredere. Incredere ca ceea ce trebuie sa se intample, se va intampla exact la momentul in care noi vom fi pregatiti. Bucurie. Bucurie in fata drumului pe care mergem si care, in final, ne va duce acolo unde trebuie sa ajungem.