life is nothing but... baloane de sapun

suntem straini unii de altii. suntem straini unii pentru ceilalti chiar daca dormim in acelasi pat, chiar daca fumam din aceeasi tigara in miez de noapte, chiar daca impartim pana si aerul pe care il respiram. suntem straini unii fata de ceilalti si suntem straini fata de noi insine.

traim ca niste somnambuli, umblam prin lume fara sa ne stim adevarata valoare si in putinele clipe de luciditate nu ne dam voie sa intelegem minunea care suntem. ne pierdem in concret fara sa stim ca acest concret nici macar nu este atat de real pe cat vrem noi sa credem. nimic nu e real, totul e o halucinatie privita dintr-un carusel care se invarte si se invarte si se invarte... reala este perceptia noastra asupra lucrurilor si uneori, ma indoiesc ca si acest lucru ar putea fi real. nimic nu e real. poate doar caldura pe care o simt in mine in momentul in care inchid ochii, las lumea deoparte, uit de cuvinte, mi-alung atat cat se poate gandurile si doar... simt. sunt. e ca un soare proaspat rasarit intr-o oarecare zi de iunie. e ca o melodie de cohen care se aude intr-un fundal nocturn. sau poate ca o poezie, caci, de cand te-am auzit recitand-o, nu pot sa o mai ascult ca pe un cantec. o simt ca pe o poezie prin cuvintele rostite de tine intr-o dimineata devreme sau o noapte mult prea tarzie...

totul e un vis si totusi, unele lucruri se simt atat, atat de real! timpul... e doar o conventie. traim acum, aici, si in alte multe locuri - in acelasi timp - in care mintea ne zboara cand nu ne putem atasa de prezent. de prezent? ce prezent?!... prezent este ceea ce simti in momentul in care simti. daca simti acum ca picioarele tale se infunda intr-un nisip inca fierbinte dupa o zi de soare arzator, pe o plaja cu nisip alb, daca simti valurile calde care te ating si te lasa, te seduc, iar te lasa... ei bine, crede-ma, asta e prezentul! asta este la fel de real precum iti arata ceasul ora exacta... poate chiar mai real pentru ca valurile le poti simti, orele... orele se simt doar cand se aduna in ceasuri, in zile, in luni, deci le simti cand deja nu mai sunt. si atunci, cu ce rost? nu mai bine te bucuri de niste valuri simtite si un nisip fin, chiar si in gand, chiar si in suflet, decat de o conventie, o adunatura de cifre care, puse intr-un fel sau altul, au pretentia de a te face sa crezi ca poti fi altceva decat ceea ce esti, si anume un suflet in cautare de eternitate si nu o secunda care se scurge in proiectia unei clepsidre fara final?...

... acum 7 ani am fost in Paris. si, de 7 ani, traiesc cu el in mine ca si cand acum cateva luni m-as fi plimbat pe strazile de acolo... de atunci, ma tot plimb pe strazile alea de parca nu as fi plecat vreodata. ajungi sa fii tot ceea ce cunosti. ajunge sa fii intr-un loc, ca sa ti-l cartografiezi in tine si sa realizezi ca nu ai plecat niciodata de acolo, ca il porti cu tine, in orice clipa, oriunde ai fi. ajungi sa intelegi astfel, poate mai usor, ca nu exista nici timp si nici spatiu cand vine vorba de a fi. esti toate intamplarile care te-au atins cu o emotie, esti fiecare lucru pe care l-ai vazut, esti fiecare oras in care te-ai plimbat, esti fiecare om pe care l-ai atins, esti fiecare floare pe care ai mirosit-o, esti fiecare inima cu care ai intrat in contact, esti fiecare apus si fiecare rasarit de care te-ai bucurat, esti fiecare zambet pe care l-ai dat, esti respiratia din fiecare plaman de pe acest pamant, esti clipirea din fiecare ochi care te-a vazut vreodata, esti atingerea fiecarui atom din toate universurile posibile, esti toate astea si ceva imi spune ca suntem mult mai mult de atat. suntem atat de multe, incat, la final, cred ca doar trebuie sa realizam ca nu avem nevoie sa fim nimic. ca nu suntem nimic. ca doar suntem. un fel de praf de stele ce se joaca in vant in jurul planetei Micului Print. stele printre milioane de stele printre alte stele si praf de stele...

despre viata traita cand nu o traim

Ar fi frumos ca la sfarsitul vietii sa (ti) se faca un fel de recenzie. A vietii traite. Din perspectiva ta si din perspectiva celor care ti-au fost alaturi. Acelora din jur care ti-au tacut in loc sa iti vorbeasca. A celor pe care nu i-ai inteles niciodata sau care, la un moment dat, erau de neinteles.

O recenzie in care sa fie prezentata varianta ta si varianta celuilalt. Cu tot. Tot ce ai gandit si a gandit, ce ai vazut si a vazut, ce ti-a pasat si ce i-a pasat. Ce a contat pentru fiecare. Ce a iubit. Ce a durut. O recenzie cu toate cuvintele nespuse, dorite de a fi auzite, o recenzie cu toate urletele inabusite si cu toate dorintele neindeplinite, cu toate imbratisarile care se vroiau date si cu toate imbratisarile care se vroiau impartasite. 

O viata de om spusa de omul de langa tine si viata ta de om, spusa chiar de tine. Puse amandoua, impreuna, cap la cap si traind concluziile de parca ai fi trait viata din ele atunci cand nu au reusit sa fie spuse la timpul lor. E ca si cum ai fi trait, chiar si in concluzii, impreuna, in sfarsit. E ca si cum ai simti conexiunea dintre lucrurile care conteaza cu adevarat chiar si mult dupa ce ele se vor fi consumat. E ca si cum, dupa o viata traita departe de celalalt, desi langa celalalt, apucati, in sfarsit, sa traiti impreuna. In concluzii. Din concluzii. Chiar si intr-o amarata de recenzie despre o la fel de amarata viata in haine de om. Si totusi, tot va veti fi apropiat mai mult decat ati fi facut-o vreodata. 

Nu e niciodata prea tarziu ca sa fie prea devreme pentru a incepe sa scrii asta. Recenzia. A ta sau a celor din jur. A ta si a celor din jur. A ta despre tine. Despre tot ce conteaza. Despre tot ce oricum, la un moment dat, va deveni prea efemer pentru a mai conta. Si totusi, in legatura cu lucrurile efemere, oamenii nu fac multe sau dimpotiva, fac prea multe. Nu conteaza. Tu da afara tot. Oricum nu mai ramane nimic. Ca toate raman aici. Unde tu oricum nu vei mai fi. Si totusi, scrie. Sau rosteste. Sau continua sa imbratisezi tacerea care oricum va gasi, la un moment dat, cel mai bun - sau prost - prilej de a iesi la suprafata. Ma rog sa conteze chiar si atunci, tacerea asta pusa in cuvintele prea mult asteptate sa fie rostite.

Spune-mi, ce ramane cand nu mai e nimic de spus?
Raman toate lucrurile care s-ar fi vrut a fi spuse si nu s-au spus...

Zvacul din noi si nebunia din afara

Si revin din nou la lucrurile care conteaza cu adevarat. Cele despre care nu vorbim niciodata. Cele de care nu avem timp niciodata. Cele care sunt in noi si ne fac sa fim ceea ce suntem. Ne fac sa simtim ceea ce simtim. Ne fac sa actionam cum actionam. Despre adevaratul motor al actiunilor noastre nu vorbim niciodata. Cu nimeni. Nici macar cu noi. De zvacul acela interior rareori avem tihna sa il analizam. Sa il intelegem. Sa il simtim. Despre ceea ce conteaza cu adevarat nu vorbim niciodata. Nici macar cu noi. De unde fuga asta nebuna fata de ceea ce conteaza, de fapt, cu adevarat? De ce ne este asa de frica sa stam fata in fata cu sinele nostru real? Oare ne e frica, frica ca, poate, lucrurile sunt mai bune si mai luminoase decat incercam noi sa credem ca sunt? Ca suntem atat de minunati si divini inca chiar nu avem nevoie sa ne inconjuram cu asa zisele 'drame' din viata de zi cu zi? Ne e asa de frica sa ne bucuram crezand poate ca nu meritam asta? De unde fuga asta nebuna fata de noi insine? Fata de bucurie? Fata de simplitatea si totusi complexitatea vietii? Fata de adevarata noastra natura, aceea de oameni fara chip si suflete fara cod de bare si data de expirare...

Spune-mi, tu cand ai uitat sa razi? Cand ai uitat sa te bucuri si cand ai uitat sa te mai opresti, din cand in cand, din fuga asta continua si nebunia asta in care ne invartim ore intregi, zile le rand, ca sa te bucuri de o simpla bataie de vant? Ca sa te bucuri de un zambet impartasit? Ca sa te asezi pe o banca si sa te uiti la oamenii care trec... Cand ai oferit ultima oara un zambet, din tot sufletul? Cand ai ras cu lacrimi ultima oara si cand ai avut iubirea in privire? Cand ai privit ultima oara cu drag si cand ai strans in brate pe cineva cu atata iubire incat te-ai pierdut in sufletul celuilalt? Cand te-ai privit in ochi si cand ti-ai cerut ultima oara iertare, tie, pentru ca te-ai lasat sa uiti tot ce conteaza cu adevarat? Si daca acum ti-ai aduce aminte, ai avea curajul sa pleci in cautarea zvacului tau interior sau te-ai lasa pierdut in nebunia in care te tot pierzi?...
Fiecare clipa nu-i decat o alta sansa pentru a alege... Tu ce alegi?