"El corazón del mundo canta en mi corazón"

nici macar nu e vorba de faptul ca mi-ar fi dor. dor de un el. dor de ce a fost. dor de mine. nici macar nu conteaza ce a fost. sau ce am fost. conteaza unde suntem. conteaza unde ne-a adus tot ce a fost. conteaza ce am devenit si tot ce am cladit pe tot ceea ce ni s-a dat... bun sau rau... nu exista asa ceva. lucrurile doar sunt. ni se intampla sau le facem sa ni se intample. depinde de nivelul de constiinta cu care alegi sa-ti traiesti viata. experienta de viata castigata. desavarsirea de sine. gasirea sinelui. sau mai bine zis, cautarea continua a sinelui. a ceea ce esti cu adevarat. a esentei. a stropului ala divin, daca vrei sa-i spui asa, particica aia mica de suflet care te face sa te ridici deasupra celor zilnice. celor lumesti. deasupra deciziilor bune sau mai putin bune pe care le-ai luat... deasupra gandurilor care te urca sau te coboara... deasupra, dedesubt, bun, rau, frumos, urat, devreme, tarziu, zi noapte.,. cuvinte fara sens... dincolo de toate, e tot. dincolo de perceptiile noastre, e starea de fapt... a fi. a trai, nu a supravietui. 

e momentul ala cand ti se face dor, nici macar tu nu stii de ce anume... e golul ala care uneori striga si isi striga drepturile de a fi in inima ta si in minte... e locul ala unde ai vrea sa te intorci pentru ca a fost bine, pentru ca a fost soare, pentru ca au fost scoici, pentru ca a fost mare, pentru ca... pentru ca uneori vrei sa simti ce credeai odata ca asa trebuie sa fie... asa cum crezi ca se simte, de fapt... e momentul ala cand te intrebi... sau nu, nici macar nu te mai intrebi... ai renuntat de mult si la asta... acum doar... doar il contempli. acum doar il cauti sa ti-l trezesti in amintire... dar pana si amintirea e de mult prafuita. nu mai stii sa simti. nu mai stii cum sa simti sau ce sa simti sau cum se simte pe bune... e momentul ala si sunt lucrurile de zi cu zi si viata care isi urmeaza cursul atunci cand tu renunti sa-i mai dai un curs anume, sunt lucrurile alea mici care conteaza... care uneori sunt, alteori nu... de cele mai multe ori alegem sa uitam de toate astea. de multe ori, nici nu te mai intrebi... renunti sa mai cauti. renunti sa mai vrei sa gasesti. iti spui ca asa a fost sa fie. iti spui ca... poate asa se simte acum... dupa ce ai adunat ceva in bagaj... experienta, maturitate, inimi frante, stiu si eu... ce aduna fiecare...

trece un timp, apoi inca un pic... si te lasi cu totul dus... si nu mai cauti. si nu mai crezi si nu mai speri. nu mai stii la ce sa speri... nu mai stii cum e sa fie pe bune. existi, nu traiesti. esti viu si nu esti. crezi ca simti, dar ai uitat cum se simte. zambesti. mergi mai departe. cauti bucuriile mici in alte locuri, in alte lucruri. din cand in cand, dupa o zi plina, seara in drum spre casa, poate mai speri sa... sa-ti aduci aminte. intamplator si fara sens... poate o incrucisare harazita de destin. o inima care sa-ti faca inima sa bata... renunti, dupa un timp, si la asta. esti mare acum, uiti sa mai crezi in povesti... oftezi si lasi ziua in urma. inchizi usa dupa ziua ce ti-a fost... ai mai adunat o zi... te pui tarziu in pat si speri ca noaptea sa-ti alunge toate cele ce le-ai strans in suflet si in gand... iti cauti mantuirea, asa cum poti si asa cum stii... la urma urmei, lucrurile sunt asa cum sunt... dincolo de asta, depinde de fiecare cum si le face sa fie... respiram, tragem un zambet si mergem mai departe.

Un graunte de apa

Mic cat un bob. Ca ultima picatura din mare. Ca cel din urma strop de ploaie... Un graunte de apa cat inima ta care se strange cand iti deschizi bratele in fata unor brate inchise. Ca ultimul fir de speranta cand nu stii daca mai ai in ce sa speri. Sau de ce sa o faci. Ca atunci cand, prea tarziu, nici macar cuvintele nu-si mai au rostul. Ca o ultima imbratisare ce nu a mai apucat sa fie data... Ca ultima oara cand ai vrut sa privesti inapoi si regretul ca nu ai facut-o. Ca si cand ar fi usor si simplu sa-ti pui viata in valiza si sa pleci. Ar trebui sa fie usor... Visul spre libertate e mai mare decat lanturile de care ai impresia ca esti prins. Nu esti prins decat in propria-ti minte. Nu esti prins decat in itele pe care mintea le coase cand incearca sa descoasa lumea... Dar lumea nu e ceva ce trebuie descusut... Lumea pur si simplu este... Tot ce trebuie sa faci este sa fii si tu odata cu ea... Sa fii pur si simplu... Precum omida ce nu-si gaseste desavarsirea decat in clipa in care-i dau aripile... Dar aripile noastre nu sunt asa de usor de gasit cata vreme ne taram sufletele in deznadejde. Poate nici nu e vorba de asta. Poate ca nici nu trebuie sa te mai explici. In viata, pur si simplu mergi mai departe. Uneori, doar atat poti sa faci. De multe ori, nici nu trebuie sa faci mai mult. Ca un actor al carui suflet se zbate in mirarea de a fi... Pe scena, orice ar fi, zambetul trebuie sa iti iasa. Masca trebuie sa fie pusa si publicul distrat. Asa-i pe scena... Asa-i in viata.. Iti pui masca si mergi mai departe. Sau ti-o dai jos si pleci in lume... Sufletul nu poate fi chinuit de atatea masti pe care involuntar ajungi sa le porti. Pe care uiti sa le dai jos chiar si atunci cand esti doar tu cu tine...

Ninge si mai e putin

M-am trezit azi de dimineata si era 1 decembrie. M-am trezit azi de dimineata si afara ningea. Frumos, calm, linistit. Si deodata... Am inteles ce lipseste. Am inteles ca uitasem cum e sa fii asa...calm...linistit. Deodata, trecuse un an pe nesimtite, lunile s-au dus ca bataile de aripi ale unei pasari colibri, zilele s-au scurs si ele, secundele cand mi se taie respiratia s-au rarit... Viata a mers mai departe, viata mereu merge mai departe, mai repede si mai repede, si eu am luat-o la fuga dupa ea. Si facand asta, fara sa vreau si fara sa stiu, m-am ratacit pe mine in goana asta de a tine pasul cu ea. Nu mi-au crescut aripi, sa-mi fie mai usor sa zbor la brat cu ea, dar picioarele-mi sunt obosite de cat am alergat sa nu raman in urma. Si asta, fara sa fi vrut. M-am trezit in dansul ei si am dansat cat am putut.

Zapada asta calma si linistita imi aduce aminte, de fapt, de ce lipseste. Pacea aia calda, inima tihnita, corpul odihnit, zile de care sa-mi aduc aminte, constiinta timpului care trece, secundele care sa conteze, bucuria lucrului bine facut... Unde sunt si cine sunt nici nu mai stiu. Si ma uit la fulgii astia frumosi, care isi manifesta zborul atat de natural prin vazduh si mi-as dori, atat cat se poate, sa le iau exemplul si sa-mi tihnesc sufletul. Sa respir mai usor, sa simt mai frumos, sa-mi dau seama de mine.

Mai trece o luna si o luam din nou de la capat... Ce minciuna frumoasa ne trezeste la viata, caci totul este doar un pretext. Mereu o luam de la capat, in fiecare zi, de mai multe ori pe zi uneori. Fara sa ne dam seama. Dar insiruirea asta conventionala a trecerii timpului, anilor, lunilor, e ca o trezire colectiva pentru balanta pe care uneori simtim sa o facem in noi. 

Si fiecare fulg de nea se asterne in mine, si fiecare cires infloreste inauntru-mi, si fiecare raza de soare se aprinde in mine, si fiecare recolta se culege inauntru-mi, ca o samsara peste care nu ai cum sa treci. Nu ai de ce sa vrei sa treci. 

Copil frumos, gaseste-ti bucuria! Linistea din fulgii de nea... Pacea din vazduh... Iubirea din suflet...

asa cum ai putea fi

Aseara te-am vazut asa cum ai putea fi daca ti-ai pune mai des mintea in cui si ti-a lua mai mult sufletul de mana, la plimbare, prin viata asta careia trebuie sa ajungem sa ii dam un sens... sa-i descoperim sensul. Radeai si dansai si te bucurai ca un copil ce nu vrei sa recunosti ca inca esti. Daca ai putea sa auzi, ti-as spune ca nu e nimic rau in a fi copil. Ca la sfarsitul zilei, masca de oameni seriosi si maturi, plini de responsabilitati prost intelese si asumate uneori, nu ajuta decat la pierderea timpului. La pierderea bucuriei. La pierderea vietii. Da, din pacate, in viata nu castigi timp, in viata "pierzi" timp si o data cu el, pierzi viata. Asta la un nivel de suprafata, caci in realitate, daca vrei sa vezi, poti sa castigi viata prin fiecare lucru pe care il faci cu drag si bucurie, fara masti, fara pretentii, fara teama de a fi judecati, dar mai ales, fara teama de a ne judeca noi pe noi. Suntem cei mai mari inchizatori ai sufletelor noastre.

"Trebuie să încerci necontenit să urci foarte sus dacă vrei să poți să vezi foarte departe”

Uneori... uneori ma apuca asa un dor de mare... Un dor ancestral. De tot ce a fost. De tot ce ar fi putut sa fie. De tot ce as fi vrut sa fie. De toate cum mi le-am imaginat. Sau cum mi le imaginez...

De sentimentul ala, fara culoare si fara nume, fara forma si fara miros, dar care le are pe toate intrupate: toate formele, toate culorile, toate numele, toate miresmele... Mi-e dor sa simt si sa-i spun pe nume, desi nu stiu pe ce nume sa-l strig, ca sa ma recunoasca, ca sa il recunosc... Sentimentul ala care, dintre toate atat de amagitor, e cel care ne e, paradoxal, cel mai fidel. Cel mai aproape de natura noastra. Cel din care am fost facuti si cel din care vom crea si noi. Singurul care ramane cand nimic in jur nu mai conteaza, cand lumi se darama si noi zori se ivesc; cel care da viata, dar si cel care te duce dincolo, prin moarte. E singurul pe aripile caruia sufletul calatoreste din lume in lume, din viata in viata si dincolo de ea, de timp, de spatiu. E sentimentul ala din care insusi sufletul e plamadit. 

Nici macar nu stiu daca vreodata in viata asta l-am simtit cu adevarat. Sau daca doar am crezut ca l-am gasit. Sau daca a fost totul doar in mintea mea... Sau poate ca doar era o confuza reminiscenta pe care am simtit-o in mine, care sa nu fi venit neaparat din lumea asta ci... ci sa fi fost doar acolo, inauntru, de cand lumea si timpul si lumea de dincolo, dintotdeauna. Poate a fost doar o urma venita de departe. Sa ma pacaleasca. Sau sa-mi aduca aminte. Sa ma faca sa cred ca exista. Sa-mi arate ce trebuie sa caut. A fost aievea oare? A fost doar un vis?... Nu stiu. Stiu doar ca, pentru mine, atunci si acum si dintotdeauna cred, a fost ceva real. Indiferent de unde ar fi venit. A fost reperul. Poate un reper care, de prea multe ori, imbraca totul in straie de sarbatoare. Dar poate ca nu era chiar o sarbatoare. Poate era doar... doar o “fanfarada”. Doar un carnaval in care nimeni si nimic nu e ceea ce pare. Dar lucrurile oricum nu sunt ceea ce par. Deci, poate in toata nebunia de masti, de fapt, lucrurile iau infatisarea cea adevarata. Si astfel, pe scena in care vrei sa joci alt rol, adica, oamenii cred ca tu joci alt rol, de fapt, lucrurile isi arata adevarata fata. Doar asa avem curaj, doar prin minciuna ne spunem adevarul. Caci altminteri... ne e frica. Noua de noi insine, de ce putem sa fim, de ce vrem sa fim. De ce suntem. Ne frica si de ce ar spune ceilalti daca ne-ar vedea exact asa cum suntem. Cum de altfel, nici macar nu stim sa fim. Nu stim cum suntem si de aceea nici ceilalti nu cunosc adevarata noastra fata. Pentru ca ne invartim in incertitudinea a tot ceea ce putem sa fim si a tot ceea ce credem si se crede ca suntem. Nu stiu pe nimeni sa fie cu adevarat conturat. Cu adevarat 'gasit'. El pe sine. Si apoi? Ce pretentii sa avem asupra unui adevar universal valabil despre cineva? Sau despre noi insine?! Cred ca, de fapt, singurul adevar valabil este ca in fiecare clipa suntem si nu suntem. Pentru ca in fiecare milimetru de clipa ne schimbam. Ne definim. Ne regasim. Sau gasim alte moduri de a fi. Si asta se intampla de cand ne nastem pana murim. Si cand murim... Suntem totul si nimic. Ramanem doar ce am fost dintotdeauna. Nu venim cu nimic si nu plecam cu nimic. Decat cu sentimentul ala de care iti spuneam ca-l tot caut. De care mi-e dor... De sentimentul ala din care ne e creat sufletul. De ea… de iubirea a tot si a toate cuprinzatoare.

De logica tuturor ilogicelor noastre cautari. De primul punctul de lumina care a luminat intaia oara tot intunericul. Care a trezit totul la viata. De la samanta aia care ... dar lumii... lumii nu-i pasa. Tie nu-ti pasa. Nimanui nu-i pasa de ce-i adevarat... Toti pornim spre deslusirea efemerelor nimicuri si multora, esentialul este exact ceea ce le scapa. Si-apoi... Ce pretentii sa mai avem? Si cum sa nu ni se faca dor?.. Cum sa nu mi se faca dor de ea cand, in toata ceata absurda din care nu ne putem ridica, ea e sigurul lucru real care conteaza, care ne vegheaza, care ne ofera o cale de iesire... Da.. Mi-e dor.. E atat de mult dor in toata singuratatea asta…

Domnul Flaviu

Domnul Flaviu nu este un oarecare. Domnul Flaviu are o cămaşă în pătrăţele cu dungi colorate. Domnul Flaviu merge greu, într-un baston şi uneori tremură când se mişcă. Domnul Flaviu are undeva în jur de 70 şi, poate 80 de ani. În mâna care nu ţine strâns bastonul, Domnul Flaviu are o pungă de la Meli Melo. Domnul Flaviu are ochii albaştrii, blânzi, în a căror privire poţi să citeşti o viaţă întreagă de om care a văzut multe, poate mai multe decât ai vrea să ştii. Domnul Flaviu ştie să vorbească frumos, atât din cuvinte cât şi din blândeţea şi logica a tot ceea ce spune. Domnul Flaviu are o fiică bolnavă de schizofrenie. Şi nici pe alte părţi spune că nu a avut noroc. Domnul Flaviu iubeşte latina şi, la câteva fraze rostite, foloseşte câte o expresie în latină. De fiecare dată precizează: "asta-i tot din limba latină...". După care ne spune şi traducerea. Domnul Flaviu ştie multe, se vede că e un om pe care viaţa l-a modelat în aşa fel încât să poată păstra în priviri blândeţea specifică anumitor oameni care, într-un final, ajung să se împace cu viaţa şi cu tot ce a avut ea să le ofere.

Domnul Flaviu citeşte mult; încă de mic, i-a rămas în cap o frază spusă de tatăl său: "dacă nu citeşti măcar 30 de pagini pe zi, o să rămâi un idiot". Clar, Domnul Flaviu nu este nici pe departe aşa ceva. Domnul Flaviu ne recomandă cărţi şi ne spune lucruri atât de interesante şi atât de valide pentru o viaţă frumos trăită încât nici măcar nu poţi să găseşti pe google mai multe detalii despre toate câte ne povesteşte. Trebuie doar să îl reîntâlneşti ca să afli mai multe. Meseria nu ne-a spus-o, dar a lăsat să scape câte ceva referitor la un accident de pe vremea când lucra în subteran, la centralele hidraulice. Accident care i-a cauzat ceva probleme cu vederea şi cu auzul. Domnul Flaviu nu se plânge şi nici nu a avut patima băuturii sau a ţigărilor.

Domnul Flaviu se grăbeşte să prindă ultimul tramvai. E trecut de 22 şi ceva, dar până la fără un sfert îl mai prinde. Domnul Flaviu stă în Tineretului, undeva pe lângă liceul Şincai, într-o mansardă. Nu vrea să îl ajutăm cu drumul până acasă, dar ne mulţumeşte pentru generozitate. Ne mulţumeşte cu nişte ochi plini de împăcare, ochi în care se citeşte bucuria, deopotrivă cu tristeţea, când vede cei 20 de ron primiţi. Mă întreabă cum mă cheamă şi îmi spune că mă va pomeni în rugăciunile lui. Spune că mereu face asta cu cei care îl ajută. Domnul Flaviu mă întreabă câţi ani am şi dacă sunt căsătorită. Ne mai spune că, pe lângă ajutorul pe care îl primeşte de la oameni, mai important este să vadă compasiunea din ochii omului care îi oferă câte-un ajutor. Să îi simtă oameni.

Domnul Flaviu ne urează o tinereţe frumoasă şi ne mulţumeşte. Ne mulţumeşte dincolo de cuvinte. Domnul Flaviu nu e un cerşetor. Nu cerşeşte, dar primeşte ajutorul de care se vede clar că are atâta nevoie. Domnul Flaviu este un adevărat domn. Şi poate unul dintre foarte puţinele motive pentru care aş merge în fiecare zi într-un mall. Pentru Domnul Flaviu şi discuţiile care îţi fac sufletul să se simtă viu. Să crească frumos în iubrea şi compasiunea pentru cel de lângă noi. Oricine ar fi acel cineva de lângă noi, cineva familial sau un necunoscut oarecare. Domnul Flaviu nu e un oarecare. Pentru mine, a fost mult, mult mai mult de-atât.

dincolo de tot

Vreau să cred că este ceva mai mult. Trebuie să fie ceva mai mult. Între doi oameni. Între două suflete. Între două perechi de ochi care se privesc. Între buzele care se ating. Ceva mai mult decât chimie, ceva mai mult decât atracţie fizică, ceva mai mult decât conexiune la nivel intelectual, ceva mai mult chiar şi decât timing-ul. Aşa îmi pare să fie normal. Trebuie să fie ceva dincolo de toate astea pentru care doi oameni, acei doi şi nu alţii, în acel moment şi nu în altul, ajung să îşi intersecteze privirile, mâinile, vieţile. Ajung să îşi creeze o poveste. Ajung să se privească în ochi şi să vadă ceva mai mult decât vântul din priviri, decât mişcările întrebătoare, decât răspunsurile găsite.

Trebuie să fie ceva mai mult în strângerea dintre două mâini, în împerecherea dintre braţe, în contopirea dintre trupuri, în bătăile simultane a două inimi, în respiraţia concomitentă a două entităţi. Vreau să cred că este ceva mai mult decât o banală coincidenţă. Vreau să cred că e mai mult decât o întâmplare. Vreau să cred că e dincolo de destin. Vreau să cred că dincolo de toate astea e o fărâmă de divinitate plantată cu mult înainte ca ochii să fie deschişi, ca mâinile să înveţe să atingă, ca braţele să afle cum e să dorească, cu încă şi mai mult decât momentul în care sufletul îşi face alegerile, dincolo de timp, şi spaţiu, şi cuvinte, şi atingeri...

Dincolo de toate, printre praf de stele şi lumini căzătoare, printre rugăciunile ridicate spre cer de milioanele de voci, dincolo de nori şi apusuri, dincolo de fiecare gură de aer şi fiecare bătaie de inimă, dincolo de tot, acolo trebuie să fie... acel ceva. Acea fărâmă. Orice ar fi, indiferent de numele ce îl poartă. Învaţă să ajungi să cauţi acolo. Apoi nu va mai trebui să cauţi deloc. Vei fi aflat. Te vei fi aflat. Şi totul va prinde contur.