dincolo de tot

Vreau să cred că este ceva mai mult. Trebuie să fie ceva mai mult. Între doi oameni. Între două suflete. Între două perechi de ochi care se privesc. Între buzele care se ating. Ceva mai mult decât chimie, ceva mai mult decât atracţie fizică, ceva mai mult decât conexiune la nivel intelectual, ceva mai mult chiar şi decât timing-ul. Aşa îmi pare să fie normal. Trebuie să fie ceva dincolo de toate astea pentru care doi oameni, acei doi şi nu alţii, în acel moment şi nu în altul, ajung să îşi intersecteze privirile, mâinile, vieţile. Ajung să îşi creeze o poveste. Ajung să se privească în ochi şi să vadă ceva mai mult decât vântul din priviri, decât mişcările întrebătoare, decât răspunsurile găsite.

Trebuie să fie ceva mai mult în strângerea dintre două mâini, în împerecherea dintre braţe, în contopirea dintre trupuri, în bătăile simultane a două inimi, în respiraţia concomitentă a două entităţi. Vreau să cred că este ceva mai mult decât o banală coincidenţă. Vreau să cred că e mai mult decât o întâmplare. Vreau să cred că e dincolo de destin. Vreau să cred că dincolo de toate astea e o fărâmă de divinitate plantată cu mult înainte ca ochii să fie deschişi, ca mâinile să înveţe să atingă, ca braţele să afle cum e să dorească, cu încă şi mai mult decât momentul în care sufletul îşi face alegerile, dincolo de timp, şi spaţiu, şi cuvinte, şi atingeri...

Dincolo de toate, printre praf de stele şi lumini căzătoare, printre rugăciunile ridicate spre cer de milioanele de voci, dincolo de nori şi apusuri, dincolo de fiecare gură de aer şi fiecare bătaie de inimă, dincolo de tot, acolo trebuie să fie... acel ceva. Acea fărâmă. Orice ar fi, indiferent de numele ce îl poartă. Învaţă să ajungi să cauţi acolo. Apoi nu va mai trebui să cauţi deloc. Vei fi aflat. Te vei fi aflat. Şi totul va prinde contur.