despărţirea de tine este reîntregirea de mine

fiecare despărţire e diferită. fiecare despărţire de tine e altfel. eu sunt altfel, noi ne distanţăm altfel. înţeleg de fiecare dată alte şi alte lucruri. perspectiva e alta. cuvintele nu sunt şi de cele mai multe ori, când sunt, dor. ne dor. mă doare durerea care este-n tine şi mă doare iubirea care a rămas, cumva, întotdeauna acolo.  închisă-n tine. prea rar pusă-n noi. adesea simţită-n mine. iubirea ta, ce stă acolo, mocnită ca un foc în pribegie, un foc de poveste care se stinge uşor şi lent şi dureros - iubirea noastră - care mai moare un pic, de fiecare dată când noi nu găsim drumul spre noi. când tu te pierzi în tine şi eu mă pierd în noi.

aşa este iubirea noastră: un foc de poveste şi ce poveste frumoasă ar fi fost! toate iubirile sunt poveşti şi noi toţi suntem nişte povestitori. unii mai buni, alţii mai puţin buni. unii mai darnici în detalii, alţii mai pierduţi în concret. unii sunt ca bunicii care nu se mai satură de stat la ceas de seară cu nepoţii, alţii ca simpli trecători pe lângă care treci şi - dintr-un motiv sau altul - le întrerupi scurgerea banală a existenţei pentru a le cere o îndrumare spre o anume stradă, primind de la ei o simplă ridicare de mână spre direcţia dorită sau uneori doar o simplă ridicare din umeri. sunt unii povestitori care se folosesc de cuvinte, alţii care se folosesc de emoţii şi alţii care doar povestesc dincolo de cuvinte şi dincolo de ceea ce simt. sunt unii povestitori care povestesc prin tăcerea lor şi mi-ai spune poate că e absurd, că nu ai cum să povesteşti prin a nu spune nimic căci tocmai asta presupune o povestire, un anume fapt, sentiment pus în cuvinte! şi, totuşi, aşa eşti tu. un povestitor tăcut şi necuvintele tale au durut întotdeauna prea rău! şi, totuşi, aşa eşti tu... un povestitor extraordinar al necuvintelor iar eu un ascultător prea doritor de detalii. şi tu eşti rece şi eu mă sting, şi tu taci şi mie îmi vine să urlu, şi tu vrei să rămân dar eu trebuie să plec.

iubirea noastră se stinge, iubire! şi focul mocnit trebuie lăsat să moară. pentru că niciunul din noi nu mai ştie cum să facă focul să crească, să îl transforme într-un foc care ne încălzeşte inimile şi nu într-unul care ne arde pe dinăuntru. prea puţin a durat calea de mijloc şi prea mult a durut după fiecare încercare. şi prea puţin a mai rămas din noi. din ce în ce mai puţin. şi cu toatea astea, eu am ales să mă întorc "acasă". despărţirea de tine nu este decât reîntregirea de mine.

îndrăgosteşte-te

îndrăgosteşte-te de pasărea cu coada lungă şi albastră, cu pieptul alb pătat, al cărui nume nu-l vei afla probabil niciodată. zbori odată cu ea în văzduhul amintirilor şi nu vei simţi nicicând lipsa aripilor tale invizibile.

îndrăgosteşte-te de macul roşu din gradina verde. şi de cel de al doilea mac roşu, ascuns după copac şi nu vei duce niciodată dorul de buze aprinse şi dorinţe pierdute-n nopţi adormite.

îndrăgosteşte-te de flori şi nu vei duce niciodată lipsă de miresme răscolitoare de primăveri trecătoare.
îndrăgosteşte-te de cireşul alb cu florile pe trecute şi niciodată nu va trebui să te întorci către ceea ce deja trebuie lăsat să plece.

îndrăgosteşte-te de cerul albastru, aflat în spatele crengilor lungi ale copacului ce-şi îndreaptă braţele către Dumnezeu şi niciodată nu te vei mai simţi singur.

îndrăgosteşte-te de imaginea din oglindă şi învaţă să uiţi. să te uiţi. şi niciodată nu va mai trebui să te întrebi cine eşti.
îndrăgosteşte-te de toate astea şi niciodată nu vei mai simţi 'neiubirea'. da, priveşte cerul! priveşte-te. iubeşte. mulţumeşte. şi mâine, mâine ia-o de la capăt. cu şi mai multă recunoştinţă. recunoştinţă pentru iubirea ce va să vină. ce a venit deja pe nesimţite

n-aş putea fi genul tău de fată

pentru că nu ies în cluburi. pentru că mă îmbrac prea colorat. pentru că pot pica uşor cu capul în nori. pentru că la 14 ani îl citeam pe Cioran. pentru că uneori vreau să fiu singură. pentru că uneori te-aş putea vrea cu totul. pentru că nu voi putea da niciodată explicaţii pentru niciunul din uneori-ul de mai sus. pentru că sunt genul singuratic, deşi iubesc oamenii. pentru că de multe ori, prezenţa lor e prea mult. pentru că o să vreau să plec des. pentru că o să vreau să fiu primită, de fiecare dată, înapoi. fără explicaţii. pentru că azi îţi pot spune să îmi dai tabloul jos de pe perete, să îmi strângi hainele că m-am săturat şi vreau să plec, iar mâine pot veni înapoi să mâncăm cartofi prăjiţi şi să mă supăr că, azi, tabloul meu nu e la locul lui.

pentru că uneori sunt o copilă răsfăţată. pentru că am o uşoară înclinaţie spre anxietatea-maniaco-depresivă. pentru că adesea flacăra din mine te poate arde atât de rău încât să nu te mai poţi vindeca niciodată. pentru că nu ştiu să iubesc puţin, lejer, în linişte. pentru că vreau totul de la tine deşi uneori eu nu pot oferi prea mult. pentru că adesea, se întâmplă să ofer mai mult decât poţi să duci şi ai putea realiza apoi că ţi-am oferit mai mult decât totul pe care eu îl cer din capul locului.

pentru că plâng la filme. şi la cele de desene animate. pentru că iubesc copii şi întotdeauna o să ne opresc din drum ca să mă joc cu ei. pentru că îmi place ciocolata. pentru că nu am fost niciodată cea mai frumoasă fată din liceu. pentru că o să te ţin treaz noaptea chiar dacă tu o să ai treabă dis de dimineaţă. pentru că am nevoie de prea multă atenţie uneori, pentru ca apoi, să nu mai vreau deloc.

undeva, între mine şi tine, era mai mult decât un noi

undeva între mine şi tine, a fost odată, un noi. undeva, între mine şi tine, cândva, a existat o legătură ce nu poate fi înţeleasă şi expusă în limbajul cuvintelor. o legătură pe care nici noi nu cred că am înţeles-o, dar am simţit-o, am simţit-o fără ca mintea să ne ceară mai multe explicaţii, fără ca sufletul să se simtă stingher, pierdut fiind în sufletul celuilalt. ne-am cunoscut dintotdeauna sau poate doar ne-am recunoscut printre mii şi mii de alte forme pe care le-am luat, căutându-ne, găsindu-ne, pierzându-ne iară...

apoi, cumva, am uitat. am uitat de unde a început, am uitat unde s-a terminat. ne-am uitat, într-un final, de tot. lumea e prea mare când trebuie să fie mică şi noi ştim mereu ca lumea este, de fapt, atât de mică. şi noi? noi de ce nu ne mai găsim pierzându-ne unul de celălalt?... te simt şi te-aş recunoaşte dintr-o mie... dintr-o mie de gânduri ce mă ating, dintr-o mie de suflete care-mi şoptesc, dintr-o mie de îmbrăţişări care ar vrea să mă încălzească, dintr-o mie de cuvinte care mi se preling în trup, dintre toate, fără să ştiu cum sau de ce, te-aş recunoaşte cu ochii închişi, cu sufletu-mi topit în uitarea presărată de noi.

de mult, te visam. de fapt, visam sentimentul acela de noi, sentiment ce nu mi-a mai fost dat să-l simt nici măcar în vis. şi visul era atât de real, şi tu erai atât de prezent, şi eu eram atât de fericită. nu ştiu dacă în viaţa asta am cunoscut iubirea, nu ştiu cât dintre te iubescurile îndreptate spre mine au reuşit să cuprindă toată emoţia sentimentului definit, nu ştiu cum şi dacă am simţit puritatea acestor cuvinte. dar ştiu că atunci, ca şi în vis, totul se contopea, nimic nu mai era şi totuşi, toate păreau a fi atât de la locul lor. curgeai prin mine şi curgeam şi eu odată cu toate florile de mai, odată cu toate scoicile pierdute-n nisip, odată cu tot pigmentul de roşu nebun care putea să curgă din fiinţa unei copile ce nu ştia să fie iubită.

iubirea de tine mă ţine departe de mine

timpul se agită şi ne face să credem că el este cel care contează. de fapt, în toată ecuaţia asta, între noi şi timp, între păsări şi văzduh, între noapte şi zi, între nori, ploaie, soare şi o grămadă de păpădii, tot ce contează este ochiul din suflet. sau sufletul pe care îl punem în ochi în momentul în care privim. 

în momentul în care zgomotul se sparge în tăcerea din tine şi mintea nu ştie încotro s-o apuce, de teamă să nu se piardă, pierdută fiind printre atâtea năluci de gânduri şi temeri şi păreri şi idei, tu învaţă să-ţi apleci buzele pe sufletul celui ce te face să înţelegi că viaţa-i mai mult decât ansamblul pe care îl creezi în timp ce crezi că pierzi timpul.

timpul nu se pierde, timpul nu este decât în măsura în care eşti şi tu. şi tu eşti în fiecare secundă în care alegi să-ţi împarţi respiraţia cu inima care bate în pieptul braţelor care-ţi fură noaptea şi o ascund după lună.

poveşti de noapte bună

era o vreme când
îmi trimiteai poveşti
ca să mă faci s-adorm într-o noapte cu dor.
cu dor de tine, cu dor de ducă.
cu dor de iubirea ce se tranformă într-o nălucă. Albastră.
nimic în jur nu-i mai mult decât o speranţă
la vise.
toate la tine în pat întinse.
cu mâinile întredeschise
cu degete-nvârtite
ca şi când ar amesteca în iubirile mele rătăcite.
tu zbori. între mine şi tine e cel mai mare gol. de zile.