timpul se agită şi ne face să
credem că el este cel care contează. de fapt, în toată ecuaţia asta, între noi şi
timp, între păsări şi văzduh, între noapte şi zi, între nori, ploaie, soare şi
o grămadă de păpădii, tot ce contează este ochiul din suflet. sau sufletul pe
care îl punem în ochi în momentul în care privim.
în momentul în care zgomotul
se sparge în tăcerea din tine şi mintea nu ştie încotro s-o apuce, de teamă să
nu se piardă, pierdută fiind printre atâtea năluci de gânduri şi temeri şi păreri
şi idei, tu învaţă să-ţi apleci buzele pe sufletul celui ce te face să înţelegi
că viaţa-i mai mult decât ansamblul pe care îl creezi în timp ce crezi că
pierzi timpul.
timpul nu se
pierde, timpul nu este decât în măsura în care eşti şi tu. şi tu eşti în
fiecare secundă în care alegi să-ţi împarţi respiraţia cu inima care bate în
pieptul braţelor care-ţi fură noaptea şi o ascund după lună.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu