cu toţii (ne)căutăm

suflet care se pierde printre culori, care se caută printre nuanţe, care se bucură de fiecare formă care prinde viaţă. în general, pierdută printre stele, mă opresc din când în gând pe-un nor şi-mi pensulesc fericirea. mă bucură nespus lumina soarelui care trece prin culorile sticlei, se amestecă cu ea aşa cum două trupuri goale îşi astâmpără voluptatea, ca apoi reflexia lor să treacă dincolo de timp.

rătăcesc, iubesc, sufăr şi trăiesc. sunt aici şi acolo. plec azi pentru a mă reîntoarce mâine. plutesc şi mă pierd, mă regăsesc. mă caut în tine şi te descopăr. mă iubeşti sper, aşa cum sunt. cum sunt? ştii tu să-mi spui, căci eu nu ştiu să cunosc aceste amănunte. detalii. totul trece. şi revine. într-o formă sau alta. dar revine mereu. revine oare pentru a pleca sau pentru a se întoarce? ca să te întorci, trebuie să pleci. dar ca să pleci de tot? oare se pleacă vreodată de tot?

viaţa - îmi curge prin vene, îmi pulsează în mâini, îmi bate în inimă, îmi tresare în suflet, îmi naşte-n priviri, îmi creşte-n dorinţă, mi se topeşte în dor.

te simt, te chem, te strig şi te alung. te vreau, te am şi mi se face frică. de mine? de tine? de noi? aş vrea să-ţi spun, să-mi spun, să înţeleg. iartă-mă, încă sunt la capitolul în care încerc să îmblânzesc scorpia. n-ai vrea să mă ajuţi? căci tare aş avea nevoie... nevoie... de tine. de mine. de un noi frumos, care să crească armonios. să crească şi să ne crească şi la sfârşit să ne găsească împreună fericiţi, iubindu-ne. agăţându-ne de vise. sunt o fată de ciocolată.

ne prindem aripile în zbor. abia atunci încep să crească. când zburăm. ai zice că-i paradoxal, dar eu cred că nu este. cum ar putea fi altfel oare? eu cred asta fără niciun alt semn de întrebare.

somn să fie oare? vise? sau uitare?... tristeţi ameţitoare. dureri. iubiri amăgitoare. şi toate, de sine căutare. ajungem oare să ne găsim în pace prin atâta ardoare? bună întrebare...

 

despre dragoste ca despre Neuitare

şi uite-ne fumând o ţigară, într-o parcare oarecare, într-o seară cu ploaie. şi uite-te trezindu-te că mă întrebi ce-i dragostea. şi eu nu ştiu ce să îţi răspund, pentru că şi eu caut să aflu ce este. şi uite-mă apoi, amintindu-mi. nu cred că putem da o definiţie, nu ştiu pe cineva care să fi ajuns acolo şi cărţile sunt pline de cuvinte scrise cu pasiune despre ea, de către cei care au plecat în căutarea ei, în căutarea încercării de a reda, de a schiţa, de a picta, de a atinge - măcar cât într-o mică idee - starea asta străină în definiţie, dar atât de proprie în simţire.

dacă ar fi să-ţi răspund, ţi-aş spune că dragostea a fost atunci, pe drumul ăla de pădure, când mergeam printre copaci, cu vântul şi cu mâna ta în pletele mele. ţi-aş spune că dragostea este atunci când şoseţelele nu se pierd în maşina de spălat, ci stau înghesuite una-ntr-alta să-şi ţină de cald într-o noapte ca oricare alta, dar ca nicio alta la fel. ţi-aş spune că dragostea este mai ales când arătătorul te-mbrânceşte în aer circular să mai simtă şi cealaltă şosetă confortul unei inimi calde ce veghează asupra-i. exact ca în vis. ca în visul pe care nu am mai apucat să ţi-l povestesc.

dacă ar fi să-ţi mai spun despre ea, dragostea, ţi-aş spune despre lună şi stele, despre soare şi despre teneşii verzi de pe treptele de mozaic. ţi-aş spune despre fiecare încurajare, dar şi despre fiecare înfrângere şi fiecare renunţare. şi asta face parte din ea. ţi-aş mai spune şi despre piticii care stăteau pe bucata de unt şi se tocau mărunt unii pe alţii, pe care îi aveam pe creier şi pe care tu îmi făceai surpriza să mi descoperi. ţi-aş spune despre lucrurile făcute în doi. despre poveştile de noapte bună şi mesajele de bună dimineaţa. ţi-aş spune despre plimbări lungi cu tuk tuk-ul, despre pomii de crăciun mici şi graşi, despre noaptea care-a adus dimineaţa care-a schimbat totul. despre tine, acolo, lângă mine.

dacă ar fi să-ţi mai spun despre ea... ţi-aş mai spune multe. dar cred că ai înţeles.

apoi ţi-aş spune că, poate, dragostea... nu poţi s-o recunoşti. poţi doar să ţi-o aminteşti ca apoi să ştii ce e de făcut.

 

Nocturnele lui Chopin

În sunet de pian, culorile se-mpleticesc minunat de la sine. Eu sunt doar un martor tăcut. Pictura îmi ţine de cald, în lipsă de tine. În lipsă de tot. Nu mai e nevoie de nimic. Sunt eu cu mine şi în sfârşit e bine. Încep să înţeleg. Să înţeleg că totul are un rost, un scop, un timp al său. Încep
să-nţeleg că tot ce trebuie eu să fac este să zâmbesc şi să mă bucur şi să fac cât pot eu de bine orice aş fi nevoită să fac. 

Sunt fericită. Sunt clipe şi clipe. Într-o clipă te bucuri, în alta te bucuri mai puţin. Totul în viaţă îmi pare că durează cât o clipă. Viaţa însăşi este o clipă. Şi clipele sunt efemere. Tot ce putem noi să facem este să prelungim clipele care merită prelungite. Să le prelungim ca într-un vis de care ne agăţăm uneori dimineaţa, pe care îl purtăm cu noi o zi întreagă dacă a fost suficient de profund, dacă a născut în noi sentimentul unui nou început. Unei noi vieţi. Unei altfel de vieţi. Mai bună. Mai frumoasă. Cu mai multă bucurie.

O nouă viaţa începe în fiecare dimineaţă. Cu fiecare clipă putem să ne bucurăm sau putem să ne plângem. Putem, de asemenea, într-o imediat altă clipă să ne răzgândim şi să începem să plângem de fericire. Da, putem face asta. Tocmai d-asta se numesc clipe... cât ai clipi, poţi să transformi şi să te transformi. Durează doar o clipă să înţelegi.

Şi să înveţi să zbori durează tot o clipă. Hai să facem clipele să conteze!