Nocturnele lui Chopin

În sunet de pian, culorile se-mpleticesc minunat de la sine. Eu sunt doar un martor tăcut. Pictura îmi ţine de cald, în lipsă de tine. În lipsă de tot. Nu mai e nevoie de nimic. Sunt eu cu mine şi în sfârşit e bine. Încep să înţeleg. Să înţeleg că totul are un rost, un scop, un timp al său. Încep
să-nţeleg că tot ce trebuie eu să fac este să zâmbesc şi să mă bucur şi să fac cât pot eu de bine orice aş fi nevoită să fac. 

Sunt fericită. Sunt clipe şi clipe. Într-o clipă te bucuri, în alta te bucuri mai puţin. Totul în viaţă îmi pare că durează cât o clipă. Viaţa însăşi este o clipă. Şi clipele sunt efemere. Tot ce putem noi să facem este să prelungim clipele care merită prelungite. Să le prelungim ca într-un vis de care ne agăţăm uneori dimineaţa, pe care îl purtăm cu noi o zi întreagă dacă a fost suficient de profund, dacă a născut în noi sentimentul unui nou început. Unei noi vieţi. Unei altfel de vieţi. Mai bună. Mai frumoasă. Cu mai multă bucurie.

O nouă viaţa începe în fiecare dimineaţă. Cu fiecare clipă putem să ne bucurăm sau putem să ne plângem. Putem, de asemenea, într-o imediat altă clipă să ne răzgândim şi să începem să plângem de fericire. Da, putem face asta. Tocmai d-asta se numesc clipe... cât ai clipi, poţi să transformi şi să te transformi. Durează doar o clipă să înţelegi.

Şi să înveţi să zbori durează tot o clipă. Hai să facem clipele să conteze!