ceea ce astepti, te asteapta

Toate oportunitatile pe care ni le dorim si pe care le asteptam sunt deja in asteptarea noastra. Trebuie doar sa fim gata sa le intalnim. Precum soarele care asteapta cuminte dincolo de nori. Chiar daca ploua si nu il vedem, el e mereu acolo, ascuns de miile de picaturi de apa ce vin in graba spre pamant... Asadar, nu trebuie sa asteptam nimic in afara de propria noastra transformare pentru a accede la ceea ce asteptam. Si pentru asta, inainte de toate, e nevoie de rabdare. Rabdare fata de noi insine si fata de timpul de care are fiecare nevoie pentru a ajunge la forma sa desavarsita. Incredere. Incredere ca ceea ce trebuie sa se intample, se va intampla exact la momentul in care noi vom fi pregatiti. Bucurie. Bucurie in fata drumului pe care mergem si care, in final, ne va duce acolo unde trebuie sa ajungem. 

promisiune

noaptea-i doar a noastra
si peste toate, dincolo de ceata
vine un nou dor. un gand. un fior.

dincolo de ceata asta groasa
sufletul gaseste drumul catre casa.
catre casa din noi.

tu cu mine, noi
cel mai frumos
fior.

curand si odata,
viata-i a noastra, toata.
vie, frumoasa, nevatamata.
neatinsa de lumestile nimicuri
inscrisa in suflet
ca cel mai dulce tertiplu
de scapare din lume.

hai sa evadam!
din tine, din mine, din ei
acolo unde putem doar sa fim.
sa iubim si sa plutim.
sa ne pierdem in rauri de ciocolata,
sa imi spui ca vrei sa fiu a ta, toata.

respiram...
intre mine si tine e cel mai mare dor.
curand, iubire!

Once in a while

după un timp, te opreşti. te opreşti din a fi tot ce credeai că eşti. te opreşti din a fi tot ce ai fost. te opreşti din a mai considera trecutul ca fiind parte din prezent. te opreşti şi vezi lucrurile altfel. nu te mai comporţi cum o făceai, pentru că azi ştii că, cine erai ieri, azi nu mai eşti, şi, prin urmare, modelul de comportament nu mai este nici el la fel. 

după un timp, înveţi să ai răbdare. vei fi învăţat până acum că toate lucrurile au un timp al lor şi dacă acestea nu se întâmplă înseamnă că încă nu le-a venit vremea... sau poate nu au fost să fie. după un timp, te aşezi cu tine la cafeaua de dimineaţă, când toată casa doarme şi ceaţa din crepuscul încă nu s-a făcut pierdută... sau la ceaiul de somn dulce, dinainte de culcare, în lipsa unor braţe care să te strângă atât de tare în promisiunea lor pentru o nouă dimineaţă plină de iubire. te aşezi cu tine şi zâmbeşti. te bucuri... visezi... e linişte. în sfârşit, eşti linişte... înăuntru şi în afară... şi toate lucrurile curg, dacă le laşi în voia lor... după un timp, înveţi să te laşi în voia lor şi îţi dai seama că ăsta este cel mai bun şi mai natural lucru de făcut în viaţa asta.

după un timp, nu mai ai aşteptări. sau nu aşa de mari. nu aşa de multe. după un timp, îţi auzi sufletul cum îţi şopteşte şi începi să faci ce are el nevoie. şi realizezi că nicicum altfel nu vei putea merge mai departe. şi îţi dai seama că nici nu ai de ce să vrei să o faci în alt mod, atât de împotriva firii. după un timp, lucrurile care mai ieri ţi se păreau de neconceput, azi îţi par vise efemere ce zboară dintr-o păpădie suflata-ntr-un amurg târziu. de toamnă. 

după un timp, îţi vezi reflexia în geam şi zâmbeşti. zâmbeşti pentru că ştii că, în sfârşit, poţi să fii cine eşti. zâmbeşti pentru că în sfârşit, te iubeşti. zâmbeşti, pentru că ştii că azi eşti aşa şi mâine poate deja te vei fi schimbat - dar te vei fi schimbat în credinţa adânc înrădăcinată-n interioru-ţi ce începe să se aşeze... şi îţi dai seama că, de fapt, nu poţi fi altfel decât mai bun ca azi, mai bun ca ieri... că mâine nu e doar promisiunea unei nopţi ci mâine eşti chiar tu care ai devenit mai bun, mai frumos, mai iubitor. că mâine va fi prima zi din cea mai bună variantă a ta de până acum. că mâine va fi azi-ul unui nou început... şi fiecare zi va curge de la sine, întru sine, pentru sinele cel mai măreţ care încă urmează să ţi se dezvăluie.

şi zâmbeşti. te bucuri. iubeşti. dai lumii tot ce ai mai bun în speranţa că lumea va face la fel pentru ceilalţi. şi pentru tine. să ne iubim, deci.

ce bine ca-mi esti, ce bine ca-ti sunt / togetherness

tu îmi eşti începutul, eu îţi sunt sfârşitul. tu n-ai nevoie de început, pentru că deja îl ai în tine. aşa cum eu nu am nevoie de sfârşit, pentru că acesta există în mine. dar avem nevoie unul de celălalt, tu început, eu sfârşit, să desăvârşim cercul, să ne desăvârşim, să fim compleţi. pentru că eu am nevoie de seminţele unui nou început şi tu ai nevoie de rădăcinile care să te facă să creşti fără să mai cauţi. pentru că tu fără mine, eu fără tine, suntem ca un soare fără cer... un soare care vrea să strălucească, dar nu are nici unde să răsară, nici unde să apună. şi ce păcat de atâta risipă de lumină... 

ce bine că noi nu trebuie să ne facem griji pentru asta. căci ne-am găsit. tu sămânţă, eu rădăcini... tu ne înalţi. eu ne susţin. eu adevăr, tu provocare. şi la mijloc, tot ce va fi să fie... asta pentru ca, pe parcurs, să ne dăm seama. că tu ai în tine sfârşitul, aşa cum eu am în mine începutul. ne cuprindem unul pe celălalt, adânc în sinea noastră, încă dinainte de orice început şi dincolo de orice sfârşit... şi ce minune când realizăm asta... şi ne dăm seama că, de fapt, am fost dintotdeauna compleţi. doar că am avut nevoie unul de celălalt, tu de mine, eu de tine, ca să ne aducem aminte. şi de aici e simplu, trebuie doar să fim... şi să ne fim. să ne trezim în propria conştiinţă şi să realizăm că am fost mereu întregi, că nu suntem jumătăţi, ci doar oglinizi ce reflectă şi se reflectă pe sine... unul în celălalt. tu în mine, eu în tine, noi în tot.

"dă-ți la o parte masca/ din spatele măștii pe care o porți/ pentru ceilalți pământeni/ și spune-mi cum ești tu, de fapt"

promite-mi... promite-mi că o să ai mereu grijă de mine. promite-mi că o să găseşti în fiecare zi câte-o bucurie, oricât de mică, pe care să o porţi cu tine şi să o împarţi lumii. promite-mi că, atunci când nu o să găseşti în tine, o să iei din lumea de afară bucurii şi astfel, nu o să te simţi singură.

promite-mi că nu o să te mai laşi ademenită de aşteptări. promite-mi că nu o să mai laşi lumea să te rănească. promite-mi că, până şi în zile precum cele în care nu poţi să ajungi la tine şi totul în jur ţi se pare prea mult şi te simţi prea mică... promite-mi că o să îţi păstrezi puterea. tăria. bucuria. speranţa. promite-mi că o să zâmbeşti chiar şi atunci când nu simţi neapărat asta. promite-mi că o să dai lumii - şi ţie însăţi - tot ce ai mai bun ascuns aici, înăuntru. promite-mi că nu o să mai cauţi în cei din jur confirmări, validări şi că vei avea încredere. în faptul că poţi. că ştii. că eşti. că e suficient atât ca să continui să devii cea mai bună variantă a ta.

promite-mi că o să păstrezi şi o să cauţi mereu calea spre iubire. spre vis. spre împlinirea dincolo de lumea asta efemeră. promite-mi că nu ai să laşi frunzele de toamnă, în zborul lor spre pământ, să te întristeze. promite-mi că atunci când simţi că nu mai găseşti inspiraţie, te vei opri, vei închide ochii şi vei lua o gură de aer şi ai să îţi spui că e destul timp. pentru toate. pentru tot. promite-mi că, indiferent de cum va curge viaţa, tu nu vei curge pe lângă ea. promite-mi că o să ai curajul să o inviţi la dans, fără să îţi pese cine se uită şi ce spun cei din jur. e viaţa ta şi doar a ta. şi asta este suficient pentru a face orice îţi doresti.

al tau, sufletul

Bună dimineaţa din dimineaţa neîncepută încă

E linişte, e pace, e bine. E un moment. Ca multe altele. Totul curge, totul se scurge, viaţa îşi ţine cursul. Iar eu îmi pare că sunt în curgerea ei. Lucrurile se întâmplă firesc. Oamenii vin şi pleacă. Nu există stagnare. E momentul ăla în care stai şi te creşti. Momentul ăla în care înveţi să te iubeşti. Momentul ăla în care începi să te laşi să fii.

E gura aia de aer pe care o tragi tare în piept înainte să o iei la drum, înainte să te avânţi în necunoscut; e zâmbetul ăla ştrengar pe care îl ai în tine, complice fiind cu Dumnezeu pentru planul pe care ţi l-ai ţesut înainte de toate veşniciile făgăduite; e crucea pe care ţi-o faci, chiar şi în gând, înainte să pui primul pas pe drumul pe care vrei să o porneşti.

E momentul ăla în care îţi dai seama că nu laşi nimic în urmă şi că nu trebuie să aştepţi nimic. Toate sunt acolo unde sunt, pe toate le vei găsi atunci când va trebui să le găseşti, toate câte au fost... acolo le vei fi găsit. Nu pierdem şi nu câştigăm nimic, pentru că le avem pe toate, deopotrivă. Trebuie doar să deschidem ochii şi să ştim unde să privim. Toate sunt acolo, după cum le-am vrut... Toate sunt aici, după cum am ştiut să le aşternem. În tot şi-n toate e doar Unul. În tot şi-n toate suntem noi. Să fim, aşadar...

Suntem infideli dorinţelor noastre

Multe sunt lucrurile care trebuie să fie spuse. Multe sunt lucrurile pe care trebuie să le facem. Multe, deciziile. Dar, înainte de toate, trebuie să stai un pic... să cugeţi. Să analizezi. Să te reinterpretezi. Cine eşti tu şi ce a făcut timpul, în ultima vreme, cu tine? Cine eşti acum şi când ai încetat să mai ştii cine eşti? Cum de facem mereu de ne pierdem pe drum? Ne lăsăm parte din suflet în fiecare om, în fiecare alt suflet, în fiecare alţi ochi care îi întâlnesc pe ai noştri. În fiecare zâmbet, în fiecare privire, în fiecare îmbrăţişare sau strângere de mână. Acolo e. Acolo găseşti parte din suflet. Dar dacă toate astea nu există... dacă nu vezi, dacă nu îmbrăţişezi, dacă nu strângi de mână... atunci unde e? Unde s-a pierdut? Unde i-ai pierdut urma?... Unde sunt toate cele ce te făceau să simţi? Să te simţi? Să te ştii "tu cu tine"? Unde sunt toate cele care te făceau să te simţi în siguranţă? Toate cele care te bucurau sau te întristau, toate cele care trezeau în tine un sentiment, un dor, o iubire, o zvâcnire de viaţă?...

Le-ai pierdut sau te-au pierdut. Te-ai înstrăinat, pe tine, de toate. Şi de iubire, şi de ură, şi de zâmbet, şi de lacrimă. Exişti, dar nu trăieşti. Respiri, dar nu îi înapoiezi lumii iubirea prin expiraţia ta. Te uiţi în jur... nu înţelegi nimic. Deşi copacii continuă să fie verzi, ploaia să cadă din ceruri, soarele să se ascundă după-un nor, în timp ce-şi vede nestingherit, în tihnă, de iubirea lui cea scurtă cu luna plimbăreaţă. Lumea continuă să fie, oamenii continuă să respire, timpul continuă să treacă. Tu... ce faci tu? Te-ai oprit în loc. Te cauţi sau nici măcar atât. Realizezi că eşti, dar nu şi cine eşti sau cine ai putea să fii, dacă te-ai lăsa. Şi, te mai întreb, din nou, cine eşti? Cine mai eşti?...

Mă uit la tine. Nu mai ştiu nici cine eşti tu, nici cine sunt eu, nici încotro ne îndreptăm vieţile, nici care ne sunt visele, nici dacă mai avem vreun vis comun. Existăm, respirăm, mergem aparent haotic înainte, fără să ne mai întrebăm, fără să ne mai răspundem, fără să mai ştim unul de respiraţia celuilalt. Suntem, credem, ne pierdem în prezent sau poate într-un prezent-trecut, căruia oricum nu-i mai dăm nicio importanţă... Dar am uitat de mult să ne strângem în braţe, am uitat de mult să ne privim în ochi, am uitat de mult să ne sărutăm, înainte de culcare, de noapte bună. Dar, mai ales, am uitat de mult să dansăm, dezbrăcaţi de noi înşine, în faţa lunii şi a stelelor, în faţa propriilor noastre vise.