Unde s-au dus toate, acum când toamna ar vrea să vină?....

Septembrie din nou... Vara-i aproape gata. Aş vrea atât de mult să mă mai bucur de razele soarelui undeva la malul mării... Să fie linişte. Să mă aud. Să mă hotărăsc. Să văd mai clar direcţia spre care trebuie să merg, vreau să merg, îmi face bine să merg... Încă nu văd... sau dacă văd, nu am puterea de a lua o decizie, de-a o respecta, de a mă respecta. Cred că nu mă iubesc suficient. Ştiu că îmi doresc ca cineva să o facă. Nu ştiu cum să încep eu cu mine... nu ştiu cum să mai continui aşa...

Lunile astea au trecut ca un vis... nu le mai ştiu începutul, abia dacă le mai simt sfârşitul. Şi sfârşitul a fost acum... nu le mai simt deloc. Îmi par a fi frânturi rupte dintr-un trecut încă şi mai ireal... ireal de frumos, ireal de plin, ireal de încărcat cu semnificaţii... Unde sunt zilele de vară, unde e Marocul, unde sunt copiii care-mi cântau, care dansau, care mă îmbrăţişau?... Unde sunt străzile cu biciclete, unde sunt taxiurile albastre şi albe şi galbene, unde sunt clipele în care alergam cu florile în braţe, mai ceva ca în filmele de la TV, printre maşini, oameni, motociclete, măgari, într-un bazar oarecare?... Unde sunt dimineţile prea matinale şi lipsite de o cafea de bun simţ, unde sunt nopţile în care stăteam întinşi pe acoperiş şi ne uitam la stele, unde sunt serile în care căutăm steaua nordului?... Unde e, de fapt, steaua nordului?...

Şi mai ales... unde sunt eu? Eu, cea de-atunci. Eu, cea care nu mai eram eu. Eu, cea care plângea de bucurie, cea care împărţea bomboane copiilor pe stradă, eu, cea care nu vroia să se mai întoarcă "acasă"?... Unde sunt eu? Eu, adică... unde e sufletul meu?... Unde sunt lucrurile care contează cu adevărat? Unde e bucuria, unde e zâmbetul, unde e sufletul ăla deschis, pofta de a cunoaşte, deschiderea faţă de oameni, de lume, de viaţă întreagă? Unde sunt lacrimile de bucurie, unde e zâmbetul ăla în privire?... Unde s-au ascuns toate? Dar, mai ales, cum pot să mă întorc la ele?... la mine?...

Dacă ar fi

Dacă ar fi să încep cu ceva, aş spune că nu ştiu de unde să încep. Sau cum să încep. Doar că am nevoie de un început. Dacă ar fi să fiu sinceră, aş spune că nu ştiu de unde să încep să caut şi nici măcar nu ştiu cum să ajung la ceea ce caut. Dacă trebuie să mărturisesc, recunosc atunci că mi-ar plăcea să mă găseşti tu pe mine căci eu nu mai ştiu încotro să privesc. Să te caut, nu ştiu unde să te găsesc. Găseşte-mă tu pe mine şi hai să nu mai pierdem timpul.

Roşu nu-i culoare

 

Azi.... m-am lepădat de mine... Azi sunt liberă. Azi... Sunt.
Azi mi s-a citit viaţa. Azi am stat goală în faţa lumii. Azi am arătat ce sunt. Ce simt. Cine sunt. Azi mi-am arătat şi mie cine este de fapt acest eu.

Azi sunt liberă. Azi, sunt eu. Aici, în faţa ta, stau roşie şi-ţi zâmbesc.
Azi mi-au crescut aripile. Azi mi-am luat zborul. Azi sunt aici.

Dupa un timp

“După un timp înveți subtila diferență dintre o ținere de mână și înlănțuirea unui suflet. Și înveți că dragostea nu înseamnă a te înclina, iar a avea companie nu înseamnă că ești în siguranță. Și începi să înveți că sărutările nu sunt contracte, iar cadourile nu sunt promisiuni. Și începi să-ți accepți înfrângerile cu capul sus și cu ochii deschiși. Și înveți să-ți așterni toate drumurile de astăzi, pentru că terenul lui mâine este prea nesigur pentru planuri. Și că planurile de viitor au un fel al lor de a se prăbuși în mijlocul zborului. Iar după un timp înveți că până și răsăritul arde dacă te expui prea mult. Așa că îți plantezi propria grădină și îți decorezi sufletul în loc să aștepți ca altcineva să îți aducă flori. Și înveți că poți cu adevărat îndura, că ești cu adevărat puternică și că tu cu adevărat contezi. Și înveți și înveți… cu fiecare despărțire, înveți.”

embrace me, love

şi chiar dacă aş vrea să-ncep a te căuta, tot n-aş şti de unde. de unde să încep. nu aş şti nici ce să caut. nici cum să te găsesc. nu aş şti cum să te strig, cum să-ţi şoptesc. nu aş şti unde să te găsesc. nu ştiu ce chip să îţi dau. nu ştiu ce chip ai. nu, cu siguranţă nu aş şti încotro.

cu toate astea, cumva, aş vrea ca tu să mă găseşti. sau mai bine zis, aş vrea cumva să ne găsim. aş vrea cumva să ne întâlnim şi în momentul ăla să ştim că toate căutările au luat sfârşit. că-ntr-un fel, toate firele îmbârligate de lumină care ne despărţeau, ne-au adus, ca printr-o minune, împreună. oare unde-mi umbli? oare când te voi simţi aici?...