Septembrie din nou... Vara-i aproape gata. Aş vrea
atât de mult să mă mai bucur de razele soarelui undeva la malul mării... Să fie
linişte. Să mă aud. Să mă hotărăsc. Să văd mai clar direcţia spre care trebuie
să merg, vreau să merg, îmi face bine să merg... Încă nu văd... sau dacă văd,
nu am puterea de a lua o decizie, de-a o respecta, de a mă respecta. Cred că nu
mă iubesc suficient. Ştiu că îmi doresc ca cineva să o facă. Nu ştiu cum să
încep eu cu mine... nu ştiu cum să mai continui aşa...
Lunile astea au trecut ca un vis... nu le mai ştiu
începutul, abia dacă le mai simt sfârşitul. Şi sfârşitul a fost acum... nu le
mai simt deloc. Îmi par a fi frânturi rupte dintr-un trecut încă şi mai
ireal... ireal de frumos, ireal de plin, ireal de încărcat cu semnificaţii...
Unde sunt zilele de vară, unde e Marocul, unde sunt copiii care-mi cântau, care
dansau, care mă îmbrăţişau?... Unde sunt străzile cu biciclete, unde sunt
taxiurile albastre şi albe şi galbene, unde sunt clipele în care alergam cu
florile în braţe, mai ceva ca în filmele de la TV, printre maşini, oameni,
motociclete, măgari, într-un bazar oarecare?... Unde sunt dimineţile prea
matinale şi lipsite de o cafea de bun simţ, unde sunt nopţile în care stăteam
întinşi pe acoperiş şi ne uitam la stele, unde sunt serile în care căutăm
steaua nordului?... Unde e, de fapt, steaua nordului?...
Şi mai ales... unde sunt eu? Eu, cea de-atunci. Eu,
cea care nu mai eram eu. Eu, cea care plângea de bucurie, cea care împărţea
bomboane copiilor pe stradă, eu, cea care nu vroia să se mai întoarcă
"acasă"?... Unde sunt eu? Eu, adică... unde e sufletul meu?... Unde
sunt lucrurile care contează cu adevărat? Unde e bucuria, unde e zâmbetul, unde
e sufletul ăla deschis, pofta de a cunoaşte, deschiderea faţă de oameni, de
lume, de viaţă întreagă? Unde sunt lacrimile de bucurie, unde e zâmbetul ăla în
privire?... Unde s-au ascuns toate? Dar, mai ales, cum pot să mă întorc la
ele?... la mine?...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu