azi, de 8 martie

acum un an soarele nu avea aceeaşi putere cu care astăzi, deşi este frig şi bate vântul, încearcă să se dezmeticească după iarna care se pregăteşte să plece. acum un an, încă mai ningea afară. puternic. a trecut un an de anul trecut, a trecut încă o iarnă, a trecut încă un timp. 

 

am ajuns din nou aici... aici, la început de primăvară. zgribuliţi încă de vremea de afară, încercăm să dăm cu nasul de mirosul florilor. încercăm să ne trezim la viaţă... ne găsim poate în faţa aceloraşi întrebări fără răspuns. în faţa unor probleme rezolvate. în faţa unui necunoscut. acelaşi "şi de acum, încotro?" îmi stă ascuns într-un colţ de suflet şi are grijă să îşi facă simţită prezenţa. poate mai insistent decât în alte dăţi. poate e din vina asteniei. poate nu e vina cuiva anume. poate pur şi simplu ăsta-i cursul vieţii.

la mulţi ani, azi, de 8 martie, tuturor!

 

şi de-ar fi să plec, tot aş rămâne

în definitiv, cu toţii greşim în viaţă. într-un fel sau altul. mai mult sau mai puţin. faţă de noi sau faţă de ceilalţi. irelevant. suntem atât de efemeri în lumea asta... fiecare dintre noi încercăm cumva să... să facem lucrurile să meargă aşa cum considerăm noi că ar trebui să o facem, încercăm să luptăm pentru un ideal sau în cazul în care nu există, încercăm să îl definim... suntem diferiţi şi în interiorul sufletului nostru nu ne dorim decât un strop de speranţă. speranţă pe bune. şi fiecare dintre noi se zbate şi îşi doreşte şi poate că în intimitatea sufletului crede şi vrea să ajungă la liman... la limanul tuturor încercărilor şi tristeţilor şi incertitudinilor şi luptelor date în interior sau în exerior... văzute sau nevăzute... ştiute sau ignorate...

ce joc viaţa asta... îţi dă lecţii pe care le înveţi mult prea târziu, obstacole pe care le întâmpini mult prea devreme, îţi dă ocazia să te îndrepţi în momente în care nu îţi este nici măcar sesizată încercarea şi dorinţa de a face lucrurile să meargă pe bune…

ne merităm poate soarta. trecem pe lângă lucruri pe care nu le vedem. auzim lucruri pe care nu le ascultăm. ochii vor să ne fie deschişi dar noi nu ştim cum să îi deschidem fără să lăsăm în urmă întunericul pe care îl dezgroapă... 

a fost odată o fată care a iubit, care a greşit, care a suferit, care a învăţat din greşeli, care a vrut să se schimbe, care a reuşit, care a vrut să creadă din nou în fluturii din stomac, care a dat greş încă odată, care a uitat cum e să iubească, care a continuat totuşi să spere, care a crezut din nou în iubire, care a sperat că în sfârşit soarele a ieşit din nou, care a crezut că poate, totuşi, de data aceea, urma să fie bine, care nu a vrut să renunţe, care s-a zbătut şi s-a luptat cu monştrii trecutului din ea însăşi, care a fost în definitiv învinsă, care a încetat să creadă, care a renunţat.

a fost odată.

http://www.youtube.com/watch?v=QfuEPqtg0QY

când nu ştii dacă realitatea din jur este realitatea pe care o doreşti

uite că, vrând nevrând, am ajuns aproape la mijlocul lunii februarie. cu mintea înconjurată de toate grijile care ne sufocă sufletul, nici nu mai avem timp sau ochi să vedem lumea care se transformă în jurul nostru, natura ce sperăm că are de gând să înceapă să renască, viaţa care îşi urmează liniştită cursul...

între examene şi suferinţe - sufleteşti şi fizice, nelinişti şi vise de neatins, bucurii şi întrebări, încurajări şi smulgere violentă de aripi, îmi găsesc sufletul pierdut şi trist, abătut şi fără un ţărm pe care să ancoreze. încă o dată mă aflu în faţa realităţii care nu ştiu dacă este ceea ce îmi doresc să fie, dacă este ceea ce mi se potriveşte, dacă mă pot regăsi în ea, dacă este drumul pe care trebuie să merg. încerc să mă conving şi vreau să cred că aşa trebuie să fie, că sunt în momentul acesta exact "acolo" unde ar trebui să fiu. şi tocmai de aceea, vreau să lupt şi mă străduiesc cât pot să fac cât mai bine ceea ce trebuie să fac în momentul ăsta din viaţă... fără ca măcar să mă întreb dacă mă face fericită sau nu, îmi place sau nu, mă ajută sau nu...

şi în strădania mea de a face lucrurile cât mai bine, de a încerca să nu mă dezamăgesc pe mine sau pe cei de lângă, în lupta din fiecare clipă care se dă între ceea ce se întâmplă - realitatea din jur, şi ceea ce mi-aş dori poate să fie altfel - realitatea mea, încep să obosesc şi să mă simt slăbită. să pierd şi puţina siguranţă pe care o căpătasem cu greu din alte asemenea angoase şi frustrări trăite... să uit că am un suflet care vrea să fie fericit, dar care nu ştie ce să facă pentru asta. să uit să îi dau spaţiul şi timpul necesar pentru a medita la ceea ce şi-ar dori şi l-ar face fericit. 

fără o hartă sau o busolă care să mă îndrepte spre ce anume nu ştiu, cu un suflet chinuit de întrebări şi obosit de neînţelegeri, mă gândesc că tot ce îmi rămâne de făcut este să încep să învăţ să am credinţă. sau poate mai simplu, să cred, pur şi simplu...

Viaţa-i plină de detalii...

Acum ştiu. Ştiu că tot ce s-a întâmplat trebuia să se întâmple. Ştiu că acesta trebuia să fie mersul lucrurilor. Ştiu că nu puteam să ajung aici fără să trec prin tot... prin toate lucrurile care au fost, prin toate întâmplările, prin toate momentele de răscruce, prin toate momentele de fericire, de nepăsare, de durere, de neputinţă, de zbatere, de încercare, de frică, de iubire, de implicare, de dezamăgire, de pierdere a speranţei, de căutare, de întoarcere, de plecare…

 

Nimic nu ar fi fost la fel fără acestea. Şi fără tot ce am învăţat. Fără oamenii care au trecut pe aici, prin sufletul meu, fără cei care mă iubesc necondiţionat, fără cei care mă acceptă aşa cum sunt, fără cei care m-au învăţat ce înseamnă să lupţi pentru idealurile tale, fără cei care mi-au arătat ce înseamnă voinţa şi dorinţa de a merge mai departe indiferent de ce-ţi oferă viaţa, fără cei care mi-au fost alături şi m-au susţinut, fără cei care mi-au arătat ce înseamnă compasiunea, fără cei care m-au făcut să gust din viaţă, fără cei care m-au învăţat să iubesc, fără cei care m-au făcut să sufăr, fără cei care m-au făcut să simt ce e durerea, fără cei care m-au dezamăgit, fără cei care m-au obligat să învăţ să uit, fără cei care mi-au arătat ce înseamnă să fii alături de cineva, fără cei care m-au învăţat să oferi totul celor de lângă tine, fără cei care m-au învăţat ce e tandreţea, fără cei care m-au învăţat să merg mai departe, fără cei care m-au ajutat să sper, fără cei care m-au învăţat să cred, fără cei care mi-au arătat ce înseamnă bucuria, fără cei care m-au învăţat să zâmbesc din nou, fără cei care mi-au arătat ce sunt, fără cei care mi-au reamintit cum se iubeşte...

Fără toţi şi fără toate acestea, eu nu aş mai fi fost ceea ce sunt. Fără nimic din toate acestea nu aş fi putut să parcurg drumul de la stadiu de omidă la cel de fluture liber să zboare în văzduhul fără de margini, de la starea de veghe latentă la sentimentul de a fi un om viu. De la stadiu de “mine” la stadiul de “noi”.

Tuturor, în parte, vă mulţumesc :)

"trăim în aceeaşi lume, dar simţim în lumi diferite"

citesc. printre rânduri, te văd pe tine. mi se face dor. soarele blând în asprul gerar mă duce cu gândul în trecut, la duminicile boeme de altă dată în care timpul se pierdea, înăbuşit de căldura lunilor de vară, de simplitatea lucrurilor de atunci, de bucuria descoperirii...

mă pierd printre amintiri şi dorinţe. printre locurile pe care le-am vizitat, printre oamenii pe care i-am cunoscut, printre culturile cu care m-am intersectat, printre străzi înguste şi cotitoare, pavate de istorie, printre căsuţe cochete şi câmpuri de flori colorate, printre oameni veseli, printre vise pierdute şi dorinţe împlinite.

e greu când realitatea înconjurătoare te obligă să trăieşti după regulile ei. încă şi mai dificil este să fii nevoit să te mulezi după aşteptări grosolane care, în definitiv, nu fac decât să te îndepărteze de lumea frumosa pe care vrei să ţi-o desenzi, de sufletul tău şi de încercarea de a afla ce îţi doreşti cu adevărat.

vreau să vină vara. vreau să fie cald. vreau să plec în lume.vreau să închid ochii şi atunci când o să îi deschid, tot ceea ce se întâmplă acum să fie lăsat în urmă, să nu fie decât o uşoară umbră a unei păpădii care se bucură de soare.