Şi o termini cu tot,
cu şcoală, cu poveşti, cu planete şi vise amestecate-n ceai. O termini cu
plecările pe nepusă masă, cu prânzurile luate în parc în mijlocul zilei, cu
măştile care au ajuns să se spargă una câte una. O termini cu trasul de
copilărie, cu prelungirea rebeliunii adolescentine. Şi dintr-o dată te cuprinde
frica. Panica. Şi întrebările spre încotro. Şi nu întotdeauna e cineva în miez
de noapte care să te ţină în braţe. Şi totuşi, te încăpăţânezi să visezi. Nu
ştii cum să păstrezi viaţa de poveste care acum pare construită din pereţi de
carton care ar putea cădea din clipă în clipă, doar la uşoara suflare a unui
nor răcit, gata-gata să strănute. Şi te faci mică undeva într-un colţ şi
încerci să îţi iei în braţe sufletul, suflet care este mai mare decât tine, şi
tu stai acolo în colţ, cu picioarele strânse la piept, într-o rochiţa roşie, cu
faţa unei copile speriate care şi-a pierdut acadeaua şi încerci să îţi iei
sufletul în braţe, o inimă mare şi roşie, care de fapt se face tot mai mare şi
ajunge să te ia ea pe tine în braţe. Şi creşte-creşte, se face mare-mare,
ajunge până la tavan, străpunge acoperişul casei şi se face şi mai mare, şi mai
mare, şi îşi întinde braţele luuungi şi roşii până la lună şi la stele şi tu te ţii de
picioarele inimii tale şi inima ta prinde aripi şi te scoate din casa aia, din
colţul unde erai băgată, şi casa rămâne în urmă distrusă de visele celei ce ai
fi putut să devii, distruse şi ele în bucăţi pierdute în neant, şi tu zbori,
alături de inima ta, ea urcă tot mai sus, prin infinituri colorate, şi tu (te)
uiţi şi începi din nou să zâmbeşti, şi descoperi mii şi mii de alte lumi noi,
frumoase şi vii, şi ai ochii mari, că ai unui copil care ascultă finalul
incredibil al unei poveşti spuse de un bătrân blând bunic. Şi cu ochii ăştia
mari, cu viaţa întreagă înaintea ta, aştepţi să-ţi crească aripile să te poţi
aventura printre valuri de onduleuri colorate, să poţi să te laşi să cazi
singură în tot atâtea vieţi posibile câte îţi poţi imagina, cu siguranţa în
suflet că nimic nu este imposibil, cu încrederea că cineva de după nori
veghează asupra ta, cu stropul de nebunie care te face să îţi strângi aripile
pe lângă tine ca să te laşi să cazi liber printre multele picături colorate din
tot atâtea universuri pictate, cu credinţa că în final vei ateriza lin, ca un
fulg de pui de pasăre pufoasă, acolo unde îţi este menit să înveţi din nou să
mergi ştiind doar că, de data asta, aripile îţi sunt mereu la îndemână şi
oricând oboseşti să mergi, îţi poţi lua aripile la o tură de zbor.
Mirobolant...multumesc!
RăspundețiȘtergere