Exerciţiu de imaginaţie

Şi o termini cu tot, cu şcoală, cu poveşti, cu planete şi vise amestecate-n ceai. O termini cu plecările pe nepusă masă, cu prânzurile luate în parc în mijlocul zilei, cu măştile care au ajuns să se spargă una câte una. O termini cu trasul de copilărie, cu prelungirea rebeliunii adolescentine. Şi dintr-o dată te cuprinde frica. Panica. Şi întrebările spre încotro. Şi nu întotdeauna e cineva în miez de noapte care să te ţină în braţe. Şi totuşi, te încăpăţânezi să visezi. Nu ştii cum să păstrezi viaţa de poveste care acum pare construită din pereţi de carton care ar putea cădea din clipă în clipă, doar la uşoara suflare a unui nor răcit, gata-gata să strănute. Şi te faci mică undeva într-un colţ şi încerci să îţi iei în braţe sufletul, suflet care este mai mare decât tine, şi tu stai acolo în colţ, cu picioarele strânse la piept, într-o rochiţa roşie, cu faţa unei copile speriate care şi-a pierdut acadeaua şi încerci să îţi iei sufletul în braţe, o inimă mare şi roşie, care de fapt se face tot mai mare şi ajunge să te ia ea pe tine în braţe. Şi creşte-creşte, se face mare-mare, ajunge până la tavan, străpunge acoperişul casei şi se face şi mai mare, şi mai mare, şi îşi întinde braţele luuungi şi roşii până la lună şi la stele şi tu te ţii de picioarele inimii tale şi inima ta prinde aripi şi te scoate din casa aia, din colţul unde erai băgată, şi casa rămâne în urmă distrusă de visele celei ce ai fi putut să devii, distruse şi ele în bucăţi pierdute în neant, şi tu zbori, alături de inima ta, ea urcă tot mai sus, prin infinituri colorate, şi tu (te) uiţi şi începi din nou să zâmbeşti, şi descoperi mii şi mii de alte lumi noi, frumoase şi vii, şi ai ochii mari, că ai unui copil care ascultă finalul incredibil al unei poveşti spuse de un bătrân blând bunic. Şi cu ochii ăştia mari, cu viaţa întreagă înaintea ta, aştepţi să-ţi crească aripile să te poţi aventura printre valuri de onduleuri colorate, să poţi să te laşi să cazi singură în tot atâtea vieţi posibile câte îţi poţi imagina, cu siguranţa în suflet că nimic nu este imposibil, cu încrederea că cineva de după nori veghează asupra ta, cu stropul de nebunie care te face să îţi strângi aripile pe lângă tine ca să te laşi să cazi liber printre multele picături colorate din tot atâtea universuri pictate, cu credinţa că în final vei ateriza lin, ca un fulg de pui de pasăre pufoasă, acolo unde îţi este menit să înveţi din nou să mergi ştiind doar că, de data asta, aripile îţi sunt mereu la îndemână şi oricând oboseşti să mergi, îţi poţi lua aripile la o tură de zbor.

ego sum via veritas et vita

îţi mulţumesc că m-ai făcut să zâmbesc din toată inima, îţi mulţumesc că mi-ai făcut sufletul să vibreze, îţi mulţumesc că mi-ai adus aminte cum e să fiu eu. îţi mulţumesc că mă laşi să fiu eu, că îţi place cum sunt eu, că mă accepţi exact aşa cum sunt eu. îţi mulţumesc pentru că eşti tu. pentru că sunt în sufletul tău. pentru că eşti în sufletul meu. pentru că înţelegi. pentru că simţi. pentru că mă simţi când simt. pentru ochii tăi blânzi şi regretele ce nu-şi au rostul. pentru ceai şi pentru suc. îţi mulţumesc pentru toate visele pe care le-am visat, îţi mulţumesc pentru toate întâmplările trăite, "pansamente pentru suflet", pe care le-am pus deoparte într-un colţ frumos al fiinţei noastre. nu aş da pentru nimic în lume nici cel mai mărunt dintre lucrurile pe care le-am trăit şi simţit atunci. pentru că nu a fost nimic mărunt. şi nu a fost nimic ce poate fi înlocuit. a fost bine exact aşa cum a fost. ce spun, a fost minunat! nimic mai mult, nimic mai puţin. exact aşa cum a trebuit să fie.

nebuni şi frumoşi în inconştienţa noastră, am fost mai vii ca niciodată trăind minunile care ni se arătau atât de natural şi firesc. şi timpul a trecut, şi minutele s-au transformat în ore, şi zilele s-au dus, şi nopţile au fost trăite, iubirile au venit, au plecat sau au rămas. şi iată-ne aici, după atâta timp. am crescut, ne-am transformat, dar privindu-ne în ochii ce lucesc de drag şi dor, undeva adânc, ne găsim tot acolo, la fel de vii ca atunci, la fel de dornici de a porni la drum, cu aceeaşi poftă pentru nebunie, cu aceeaşi dorinţă de a îmbrăţişa necunoscutul.

şi eu, eu sunt acolo în ochii tăi şi tu, tu eşti acolo în sufletul meu. şi da, ador că poţi vedea, dincolo de tot ceea ce pot sau vor să vadă cei din jur. ador că poţi vedea lumina din ochii mei, lumina aia de care-mi povesteai mai devreme... e sufletul meu puiule... îţi mulţumesc că mă laşi să ţi-l arăt. îţi mulţumesc că poţi să îl vezi. îţi mulţumesc că îmi aduci aminte de el şi de cât de bine mă simt când mă cuprinde cu totul şi mă face să zâmbesc... din toată fiinţa asta de copil rătăcit şi murdar în coate de culoare :)

şi când te gândeşti că totul a început de la o pereche nevinovată de pantofi. care nici măcar nu a ajuns să fie cumpărată... ce ţi-e şi cu viaţa asta... "lumea e ceva, puiule!"