caietul de-ndoieli

mai devreme sau mai târziu, o dată sau de mai multe ori, de nenumărate ori sau poate niciodată (if you are the (un)lucky one), ajungi la întrebarea care a măcinat atâtea alte minţi nehotărâte, cu mult înaintea ta: ce trebuie să fac cu viaţa mea? care este motivul pentru care am ajuns aici? ce scop am eu în viaţa asta? care este calea pe care trebuie să merg? sau, cum a spus-o Descartes pe vremea lui: "Ouod vitae sectabor iter?" (Ce drum trebuie să urmez în viaţă?)

acum, eu nu ştiu dacă gânditorul mai sus amintit şi-a dat seama de calea pe care a fost menit să meargă sau pur şi simplu a mers din instinct, fără să se gândească la o calea anume până ce aceasta, în cele din urmă, i s-a conturat în ceea ce azi cunoaştem ca fiind moştenirea lui pentru sufletele aflate pe acest pământ. dar ştiu că, uneori, când rămân fără speranţă, fără credinţă, când egoul probabil e mai presus de inimă sau poate, pur şi simplu, când nici inima nu mi-o mai pot asculta, ajung să întreb. să mă întreb. tot felul de lucruri. tot felul de chestii. cu rost sau fără. cu răspuns. sau fără.

şi am dat azi, din întâmplare, peste ceea ce Richard Bach spunea aici: "Motivul esenţial pentru care nu ai primit răspunsuri este că nu ai pus întrebările". aş face un mic retuş la citatul de mai sus, un mic comentariu, şi anume: poate că am primit răspunsurile, dar nu am căzut de acord cu ceea ce ne-a fost dat. sau poate că răspunsurile primite nu ne-au făcut fericiţi sau nu ne-au scăpat de gândurile de la care au pornit întrebările. şi asta mă duce la schimbarea de nuanţa pe care vreau să o aduc: am pus oare întrebările corect? am ridicat întrebările care trebuiesc ridicate în urma cărora să scăpăm de nevoia de a mai pune alte întrebări pentru a ne regăsi cu adevărat sinele sau pentru a-l afla pur şi simplu? and that makes me wonder: care este întrebarea mea? cum să ajung să pun corect întrebarea, pentru a putea primi un răspuns elocvent? un răspuns care să-mi facă mintea să nu mai hoinărească, un răspuns care să-mi elibereze inima, un răspuns care să mă ducă acolo unde trebuie să ajung. unde poate voi ajunge oricum - asta dacă există un destin. un răspuns care să mă ajute, să mă facă să simt că-mi este mai uşor - asta dacă intradevar, destinul şi-l face fiecare, cu mâinile lui... un răspuns care să aducă în final tăcerea aia care nu doare, liniştea aia care nu surzeşte, zâmbetul ăla în care găseşti toată pacea, bunătatea şi compasiunea lumii încă dinainte ca aceasta să fie conştientă de propria-i existenţă.

şi am ajuns să pun întrebări, să caut întrebări şi mai apoi să aştept răspunsuri, alte răspunsuri venite poate peste alte sute de răspunsuri pe care nu am putut să le văd, nu am vrut să le văd, nu am ştiut să le văd. căci, în definitiv, mă gândesc că răspunsurile sunt aceleaşi. de fapt, că răspunsul e doar unul. şi nu ţi-l dă "cineva" anume, universul sau divinitatea. cred că răspunsul este în noi - oricare ar fi el - şi că trebuie să îl aflăm, singuri, parcurgându-ne fiecare în propria-i tăcere, în propria-i durere, în propriul război cu micile lui biruinţe şi înfrângeri, odiseea menită să o arătăm lumii, odiseea pe care ne-o datorăm să o scoatem la lumină. partea noastră de lumină pe care o putem aducem celor din jur pentru a face ca trecerea noastră prin această viaţă să nu fi fost în zadar.

în final, dincolo de întrebări, răspunsuri, dorinţe şi alte pretenţii, ne rămâne mereu credinţa. încrederea. în ceva. în orice.

a! şi era să uit: cum bine spune draga de Miha, mai este şi... răbdarea, dragilor, răbdarea.

Exerciţiu de imaginaţie

Şi o termini cu tot, cu şcoală, cu poveşti, cu planete şi vise amestecate-n ceai. O termini cu plecările pe nepusă masă, cu prânzurile luate în parc în mijlocul zilei, cu măştile care au ajuns să se spargă una câte una. O termini cu trasul de copilărie, cu prelungirea rebeliunii adolescentine. Şi dintr-o dată te cuprinde frica. Panica. Şi întrebările spre încotro. Şi nu întotdeauna e cineva în miez de noapte care să te ţină în braţe. Şi totuşi, te încăpăţânezi să visezi. Nu ştii cum să păstrezi viaţa de poveste care acum pare construită din pereţi de carton care ar putea cădea din clipă în clipă, doar la uşoara suflare a unui nor răcit, gata-gata să strănute. Şi te faci mică undeva într-un colţ şi încerci să îţi iei în braţe sufletul, suflet care este mai mare decât tine, şi tu stai acolo în colţ, cu picioarele strânse la piept, într-o rochiţa roşie, cu faţa unei copile speriate care şi-a pierdut acadeaua şi încerci să îţi iei sufletul în braţe, o inimă mare şi roşie, care de fapt se face tot mai mare şi ajunge să te ia ea pe tine în braţe. Şi creşte-creşte, se face mare-mare, ajunge până la tavan, străpunge acoperişul casei şi se face şi mai mare, şi mai mare, şi îşi întinde braţele luuungi şi roşii până la lună şi la stele şi tu te ţii de picioarele inimii tale şi inima ta prinde aripi şi te scoate din casa aia, din colţul unde erai băgată, şi casa rămâne în urmă distrusă de visele celei ce ai fi putut să devii, distruse şi ele în bucăţi pierdute în neant, şi tu zbori, alături de inima ta, ea urcă tot mai sus, prin infinituri colorate, şi tu (te) uiţi şi începi din nou să zâmbeşti, şi descoperi mii şi mii de alte lumi noi, frumoase şi vii, şi ai ochii mari, că ai unui copil care ascultă finalul incredibil al unei poveşti spuse de un bătrân blând bunic. Şi cu ochii ăştia mari, cu viaţa întreagă înaintea ta, aştepţi să-ţi crească aripile să te poţi aventura printre valuri de onduleuri colorate, să poţi să te laşi să cazi singură în tot atâtea vieţi posibile câte îţi poţi imagina, cu siguranţa în suflet că nimic nu este imposibil, cu încrederea că cineva de după nori veghează asupra ta, cu stropul de nebunie care te face să îţi strângi aripile pe lângă tine ca să te laşi să cazi liber printre multele picături colorate din tot atâtea universuri pictate, cu credinţa că în final vei ateriza lin, ca un fulg de pui de pasăre pufoasă, acolo unde îţi este menit să înveţi din nou să mergi ştiind doar că, de data asta, aripile îţi sunt mereu la îndemână şi oricând oboseşti să mergi, îţi poţi lua aripile la o tură de zbor.

ego sum via veritas et vita

îţi mulţumesc că m-ai făcut să zâmbesc din toată inima, îţi mulţumesc că mi-ai făcut sufletul să vibreze, îţi mulţumesc că mi-ai adus aminte cum e să fiu eu. îţi mulţumesc că mă laşi să fiu eu, că îţi place cum sunt eu, că mă accepţi exact aşa cum sunt eu. îţi mulţumesc pentru că eşti tu. pentru că sunt în sufletul tău. pentru că eşti în sufletul meu. pentru că înţelegi. pentru că simţi. pentru că mă simţi când simt. pentru ochii tăi blânzi şi regretele ce nu-şi au rostul. pentru ceai şi pentru suc. îţi mulţumesc pentru toate visele pe care le-am visat, îţi mulţumesc pentru toate întâmplările trăite, "pansamente pentru suflet", pe care le-am pus deoparte într-un colţ frumos al fiinţei noastre. nu aş da pentru nimic în lume nici cel mai mărunt dintre lucrurile pe care le-am trăit şi simţit atunci. pentru că nu a fost nimic mărunt. şi nu a fost nimic ce poate fi înlocuit. a fost bine exact aşa cum a fost. ce spun, a fost minunat! nimic mai mult, nimic mai puţin. exact aşa cum a trebuit să fie.

nebuni şi frumoşi în inconştienţa noastră, am fost mai vii ca niciodată trăind minunile care ni se arătau atât de natural şi firesc. şi timpul a trecut, şi minutele s-au transformat în ore, şi zilele s-au dus, şi nopţile au fost trăite, iubirile au venit, au plecat sau au rămas. şi iată-ne aici, după atâta timp. am crescut, ne-am transformat, dar privindu-ne în ochii ce lucesc de drag şi dor, undeva adânc, ne găsim tot acolo, la fel de vii ca atunci, la fel de dornici de a porni la drum, cu aceeaşi poftă pentru nebunie, cu aceeaşi dorinţă de a îmbrăţişa necunoscutul.

şi eu, eu sunt acolo în ochii tăi şi tu, tu eşti acolo în sufletul meu. şi da, ador că poţi vedea, dincolo de tot ceea ce pot sau vor să vadă cei din jur. ador că poţi vedea lumina din ochii mei, lumina aia de care-mi povesteai mai devreme... e sufletul meu puiule... îţi mulţumesc că mă laşi să ţi-l arăt. îţi mulţumesc că poţi să îl vezi. îţi mulţumesc că îmi aduci aminte de el şi de cât de bine mă simt când mă cuprinde cu totul şi mă face să zâmbesc... din toată fiinţa asta de copil rătăcit şi murdar în coate de culoare :)

şi când te gândeşti că totul a început de la o pereche nevinovată de pantofi. care nici măcar nu a ajuns să fie cumpărată... ce ţi-e şi cu viaţa asta... "lumea e ceva, puiule!"