frig. deja mult prea frig afară. şi în suflet. în jur, e gol. şi trist. şi fără o
speranţă de care să mă agăţ. urlu şi ţip şi zbier - în mine. plâng. de parcă
niciodată nu aş mai fi trecut pe aici. şi totuşi. niciodată nu-i uşor ori de câte
ori ar fi staţionat trenul aici, în staţia asta - staţie goală de toţi şi
toate, în care vezi doar stihiile unor vremuri ce par a fi din altă existenţă,
una mai bună. mai frumoasă. mai veselă şi mai însorită. da... dar acum e toamnă!
de unde atâta soare?...
de ce suntem atât de egoişti?.. cu cei din jur şi cu
noi înşine. de ce nu ştim ce trebuie făcut? de ce greşim mereu?... de fapt... care e calea cea bună?
închişi în noi, uităm să ne lăsăm descoperiţi. uităm
să descoperim. prea ocupaţi ca să aruncăm o privire mai amănunţită celor din
jur. prea uşor acceptăm privirea de ansamblu care, de cele mai multe ori, este
prea înşelătoare ca să poată măcar să-ţi ofere varianta demo a ce ar fi de fapt
dincolo.
frig... deja prea frig ca să îmi mai arăt sufletul. gri. prea mult gri ca să mai las să înflorească verdele în el. cuvinte... prea multă tăcere ca să îţi mai pot spune... atâtea.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu